Oglinda Literara

Acest forum poate fi accesat de catre toata lumea. Acest Forum este pentru toti iubitorii de literatura si prietenii revistei Oglinda Literara. Primim creatii literare ( eseu, proza, poezie) spre publicare in aces forum si in revista Oglinda Literara
 
AcasaCalendarFAQCautareInregistrareMembriGrupuriConectare

Distribuiți | 
 

 Mai multe zile, în mintea ei

In jos 
AutorMesaj
Miulescu Ioana Bianca

avatar

Mesaje : 23
Data de înscriere : 25/05/2008
Varsta : 30

MesajSubiect: Mai multe zile, în mintea ei   Sam Feb 21, 2015 9:39 pm

I-a spus că mâine ar trebui să plece și să vină înapoi cândva, dacă va vrea. Pe fereastră se vede foarte clar luna și câteva stele. Acolo strălucitoare așa, e o planetă, poate Jupiter, după cum crede el și aplicația de pe mobil tot asta zice. Între ei doi au fost spuse atâtea cuvinte încât nu mai prea e loc decât de tăcere. Iau pauză amândoi de la atâta gândit și tac împreună. Lui mintea i s-a angajat în rezolvări de probleme pentru job și ei îi lamentează tot gândul despre ce a vrut el să zică defapt. Pe ea cuvintele o rănesc și a auzit cum el i-a spus că nu e o frumusețe, că nu e cea mai deșteaptă, că e nimic altceva decât ce poți găsi pe stradă.  Că e doar o fată cu potențial și atât.  Valoarea ei e zero și poate crește dacă ea face ceva în privința asta.Dar cum să spui așa ceva?
Ea gândește simplu.Stătea fata lângă el și se simțea departe de el și gândea în ea despre cum e iubirea ei pentru el, el un altul de pe o oarecare stradă. Ca și ea...o oarecare.
Oarecare să fie un cuvânt neînsemnat dar care să însemne adevărul unei detașări de ea. El e detașat. Indiferent și detașat. Și ea e cuprinsă de detasarea lui și suportă cu greu nepăsarea. I se repetă neîntrerupt acest mic cuvânt și cu cât i se pare fetei cuvântul mic cu atât i se pare mai greu. Greutatea lui îi apăsa ei umerii, merge gâboșat sub povara lui și se întreabă dacă el vede lupta ei de-a sta dreaptă? În micile mișcări pe care fata le face când face gesturi mici, când bea un pahar cu apă, fata e sub povara acestui cuvânt spus de el. Oarecare. Oricine era în locul ei, un neînsemnat oricine ar fi fost, conta la fel de mult, așa cum ea contează acum. Contează că e în spațiul lui, în intimitatea lui. Fata visa cândva și acum i se spune că nu are ea nimic special. E o întâmplare că e ea și nu alta. Nu ea e aici lângă el. E doar suprafața ei cea care își duce existența lângă el. El, cel care nu o vede pe ea ci vede o oarecare din stradă.
În gândul fetei, cuvintele lui rămân viu, foarte viu prezente. Dar ea gândește acum numai din simțămintele ei. Își așterne în metafore iubirea, o înzestrează cu puteri pe care numai ea, o oarecare de pe o stradă va putea înțelege iar el un alt oarecare care, speră ea, poate va încerca măcar puțin să o vadă pe ea, nu o oarecare ci aceea.
" ....ooo, sunt o oarecare de pe o stradă și acum sunt pe strada ta. Dar ce contează că împărțim aceeași stradă, pe care am memorat-o în mine ca să mă leg și mai bine și fix de tine.
Misticesc tot ceea ce faci zi de zi cu iluzia unei apropieri care nu are moarte, fără descompunere și rămasă lângă tot al meu mereu...amestec de praf e ceea ce suntem și tînjesc după amalgamul tău. “
Mai bine de atât gândea femeia fără casă când îl privea cum îi merg degetele pe tastatură.
Era un alt început de seară între ei doi și el vorbea uneori cu el știind că ea se va prinde cu sufletul ei de vocea lui. Uneori o întreba moale ce face ea în timp ce el meșterea proiecte. Fetei i se părea mult prea obositor să răspundă că se agață de gesturile lui, cum se mai agățase în trecut tot de el.
Îl mai iubise cândva și atunci s-a terminat prost.
„ Scriu și te iubesc “ răspunse ea.
„ Cum de iarăși îmi amintesc imaginea lui plecând? Atât l-am iubit...țin minte și încă mă doare...cum în bucătăria mică, unde dacă mă mișcam de-abia încăpeam...ce mic și comunist apartament avea buni! ...în spatele perdelei albe și îmbâcsite de vreme îi vedeam lui spatele și mersul lui departe de lângă mine...tot timpul îl urmăream când pleca și acum el a zis că pleacă pentru totdeauna...Ce enervant e totdeauna! O să te mai văd! Vei mai vei fi oare cu mine? Iubitule! De ce pleci? Te iubesc atât de mult! Of... și nu pot să uit cum merge și deschide ușa la mașina verde, unde ne-am iubit de atâtea ori. Te iubesc! Te iubesc de mii de ori ! Oare, oare vei mai fi al meu?
Enervant cum țin minte că îmi lingeam, înghițind, lacrimile...erau foarte puțin sărate și tot curgeau de când mi-a spus azi-noapte că e ultima noapte lângă mine! Cum să spui așa ceva...L-am privit toată noaptea și m-am uitat cum doarme așa liniștit...mă aruncă cu iubirea mea la coș și el doarme fără nici o remușcare.
Îl iubesc , bine ar fi să se termine lumea acum! Dar dimineața asta vine și mi-e atât de somn și nu pot și nu vreau și nu trebuie să dorm...vreau să-l văd cât încă mai e în patul meu. Cum am putut să îl conduc până la ușă și să plâng uitându-mă la el cum se lepădă de mine! Chiar fără pic de mândrie...așa sunt? Dar nu am timp acum de mândrie, ce prostie de mândrie...el pleacă și poate nu mai îl văd niciodată și îl iubesc și vreau să-l văd mereu. Spatele lui și mâna mea care dă perdeaua la o parte, îl urmăresc printr-un colț de fereastră și e suficient să văd și să iubesc la fel de mult tot ce e el. Îl iubesc. “
 E beznă afară și e lumina aprinsă. Vin musafiri. El lucrează în tăcere și fata stă uitându-se la el...cântă Depeche Mode...și ei îi plac melodiile astea și îl iubește că se împacă la muzică cam dubios de bine.
Azi au ascultat Dream Theater...albumul lor și melodii mai noi de la ei...și s-au uitat împreună la versuri și ea a plâns pe brațul lui când iar și-a amintit cum el atunci a plecat.
Și iată și perdeaua ușor ținută în mâna ei mică...o ținea strâns și își ținea sufletul atârnat de amărâta de perdea și îl striga de atât de multe ori printre lacrimi de crocodil.
Lumea ei toată se sfârșea și ea suferea ca un copil părăsit. Nimeni nu o mai părăsise așa.
Așa cu sufletul dărâmat era și el și ea îi înțelegea lui motivele și îi înțelegea determinarea și hotărârea și îl iubea pentru că știa că e iubire între ei și îl iubea printre lacrimi și clipe în care el pleca și nu se uita înapoi.
Nu se uita înapoi și mergea nici prea repede nici prea încet. Doar mergea cum mergi la cumpărături...cu nepăsare și atât de obișnuit. Dormise la ea, nu o atinse sexual ci doar dormise în patul ei vechi, deloc confortabil și adormise în plânsetele ei, în suspinele ei când mai tari și lungi, când sacadate și fără aer. Ea îl mângâia pe cap și îl iubea și îl privea și încerca să aducă un Big Bang din interiorul ei, să sfârșească lumea și să-l țină de mâna , să nu-l lase să plece de lângă ea. Va putea ea oare să-l iubească, atât încât să-l facă să stea cu ea mereu.Mai mult nu putea să facă și se simțea atât de simplă.Neajutorarea ei o irita și plângea urmărindu-i pupilele cum se mișcă pe sub ochi. Ce visa el și ce simțea el?  Era o neputință fadă tot trupul ei, fără viață și își auzea inima încă bătând și bătea și pe deasupra cu putere când ea vroia să moară acum lângă respirația lui, lângă mirosul lui, lângă mâinile lui.Îl iubise fata asta atât de mult și acceptase părăsirea lui numai de fațadă.În ea timpul tot și spațiul se contopeau și se închegau și se îndepărtau totodată și se sfârșea speranța undeva unde rămânea o mică pată de poate cândva.

Și totuși, ce a auzit ea azi răsuna încă foarte tare în mintea ei.
"Deci ea nu e frumoasă? ea nu e deșteaptă? ea e doar zero? Să-i ia dracu pe toți perfecții! Cine se cred! Ar trebui să fac și eu psihanaliza la toți de la care am auzit astfel de vorbe false, goale și rele! Nebuni sunt ei și aroganți și lași că nu pot spune complimente unui alt om.Greșeala mea că mă port frumos cu oameni care mă văd cu ochi de cal." Alunecă gânduri săgeți spre fiecare cuvânt auzit, cuvânt împotriva ei. Pentru fată, cuvintele mai primesc o clasificare. Cuvinte pentru și împotriva cuiva. Cuvintele pentru sunt cuvintele pe care le spui fără să gândești negativ despre cineva, sunt cuvintele cu care îi accentuezi cuiva calitățile.Calități ușor găsite dar și ușor romantizate de genul sprânceana ta strâmbă îmi place pentru că e altceva, doar al tău. Cuvinte pentru există oricând și într-adevăr nu au nevoie de argumente fondate sau defel. Cuvintele împotrivă sunt frici, sunt angoase, sunt egoiste exagerat încât trec peste orice formă de bunătate. Sunt cuvinte rele, stricăcioase și atrag după ele negativism, forme de josnicie și perpetuează doar dezastru și haos în orice minte care le aude.
Și el îi dă ei peste cap mintea când mereu are doar cuvinte împotrivă are de zis. E greșit. Cuvintele împotrivă sunt pline de argumente aparent logice dar premise din start greșite, din start construcții utopice. Fata admite construirea utopiei în jurul ei pentru că nimic din ea nu poate să-i taie lui elanul de cuceritor peste raționamente. Îl iubește când îi vede ochii cum se zbat în fundul capului, cum se rotesc agil în ecuații logice dar în semnificant defecte de la început. E agonia lui pentru care ea e responsabilă și cuvintele ei pentru nu pot să lovească nici măcar schița gândirii lui. Și în final ea e rănită de cuvintele lui împotrivă. În mintea ei, nici un om nu e zero. Nu există ...zero, care e o cifră atât de relativă. Zero cald, zero rece.
Și nu poate gândi altfel decât cum mintea ei gândește. După atâtea cărți goale de filosofie antică și modernă, mintea ei știe diferența dintre judecăți. Iar judecata lui asupra ei e plină de monștrii, plină de stafii și înghesuit de plină de greșeli. El o vede orb.
În ea, cea care îl iubește pentru că așa simte, nimic nu e rațional.Doar poate disperare și amintiri din copilărie. Iar rațional ar fi că atunci cândva, când nu știa ea foarte multe, adică mult mai puține ca ce știe azi, ea a crezut că a simțit că iubește și nu a avut nici timp să afle pentru că el a plecat. Rațională e disperarea ei cu care acum și mai disperat îl iubește. Și e ceva ce toată lumea vede. Dar ea nu vrea o iubire disperată și ancorată în trecut, rămasă în trecut, continuând să recapituleze trecutul. Iar iubirea ei acum e foarte translucidă. Are formă de un ceva foarte gelatinos și gol. Atâtea cuvinte a zis încât a riscat să rămână fără cuvinte pentru. Atâtea gesturi atât de mici, fapte care niciodată nu trec ca ceva semnificativ a făcut încât are credibilitate zero absolut. Gesturi pentru. Și în schimb, dacă ar fi să fie un schimb el i-a dat ei numai cuvinte împotriva ei, cuvinte de gheață.Ea acum are doar o singură stare. Îi e frig. Îngheață lângă el și plânge când cuvintele ei Pentru nu reușesc să îi mai pună măcar puțin sângele în mișcare. Nici ei și nici lui.
Mișcare, ăsta e cuvântul Pentru sau împotrivă pe care amândoi, fiecare copleșit de propria persoană și existență, se gândește tot mai des să-l folosească unul împotriva celuilalt. Mișcare va spune el și ea își caută un bilet de autocar de pe o zi pe alta. Plec, zice fata, dar nici nu știe de ce pleacă sau când și încotro. Plec și mișcare e singurul ei gând. Când ești prea obosit ca să stai decizi rapid că vrei să te miști. Și așa se simte fata după ce vocea ei, atunci când lui îi vorbește, se transformă în ton de primadonă. Cum se vede de clar că nici vocea ei nu mai își are tonalitatea de cândva, atunci când ea obișnuia să se miște mai bine, să se miște mai mult. Să acționeze.
Mișcare ar vrea el să spună, cu vocea lui baritonată și să-i ordone ei mișcare. Mișcare înspre el dar din fața lui.Mișcare la viteză supersonică. Lucrurile stau prea mult timp pe loc. Rabdarea nu se împacă cu timpul.Răbdarea lui.
Cuvintele de umplutură sunt mulțumesc și pardon. Amândoi cu plăcere și amândoi se pardonează stând pe loc, nemișcați.
Un cuvânt prea evaluat e acest omniprezent în viața ei, mulțumesc. Cândva era merci.Mic, simplu și delicat și ea îl folosea în batjocură, către oameni pentru ea neimportanți și superficiali. Ura cuvântul merci și arăta ură celui căruia îi spunea merci. Arăta dispreț. Geanina prețuia mulțumesc. Spunea atât de intenționat accentuat mulțumesc oricui i se parea că merită atenția ei.Avea atenție de dat oricând oricărui om care îi citea mica ei vrăjeală în cuvinte și în înțelegerea lor. Era vrăjeala ei de geniu trezit, încă în pijamale de copilării. Toate geniile au fost cândva copii și au rămas copii. Se uita în ochii oamenilor atunci când le zicea mulțumesc și vedea în spatele lor puiul de gând de mulțumire pe care toți se chinuiau să-l mascheze trecându-l drept ceva banal. Toți sunt atât de copii la faza asta. Inocenți de proști.Inocenți de copii. Și ea acum e în situația stupidă de-a fi ea copilul care se ascunde când aude mulțumesc. Aude accentul pus pe mulțumesc, spus din gura lui. Atât de greșit, atât de adânc se uită el în ochii ei încât îi vine să-l strângă de gât când știe ce el face. Se dă grozav de civilizat când îi spune mulțumesc și încearcă cu un cuvânt mai lung să o cumpere pe ea și restul cuvintelor Împotrivă pe care le-a zis azi-noapte. Geanina numără mulțumesc-urile auzite azi și pufnește în ea de nervi. Unui mulțumesc nu i te poți opune cu nimic și e de prost gust să i te opui cu scrâșneli.E arma perfectă, necombătută. E arma ei cu care ea își învingea adversarii oricând. Acum ea e ținta. Și la mulțumescul lui accentuat și studiat ațintit cu privirea, îi răspunde mereu cu un sărut precedat de învârteala ei tăcută și fixată în pământ. Ea, Geanina, nu e ținta lui vie. Nu va fi niciodată învinsă de el. Îl sărută accentuat pe buze dar intenționat fugitiv și special anume evaziv. Tehnica e că se pune sărindu-i în față, brusc apare în siguranța lui după laitmotivul mulțumesc, și brusc și barbar face tot gestul de a-l săruta. El e zguduit. Și ea brusc părăsește camera.
Telefonul sună o dată, de două ori și la capătul liniei e o voce de femeie. Rezervarea pentru duminică e făcută, Geanina închide telefonul și îl aruncă în patul lor cât mai departe de ea și începe în hohote forțate și de nervi și de frustrare să plângă. Plânge în ea, surd ca el printre pereți să nu o audă, ca el să nu știe că e victorios. Ea a cedat. Îl iubește dar nu mai poate sta lângă el, nu mai poate sta așa, zadarnic cu toată nemișcarea de pe lume. E ciudat căci și-a promis că nu va ceda. Probabil și el și-a promis lui că o va face să cedeze. Ea nu vede asta. Ea plânge pentru că se vede în camera ei întunecoasă și se vede singură cu gândul la el. Și se vede așteptând ca el să intre pe ușa ei. Să folosească în sfârșit cheia pe care ea acum aproape un an de zile i-a dat-o lui. O cheie de el niciodată folosită. Dar ea i-a dat lui cheia. I-a dat o cheie fără ca el să fi cerut una. Și deși ea folosește cheile lui zi de zi când merge la cumpărături...nu are o cheie a ei. El nu i-a dat așa ceva și ea a tăcut, a zâmbit și a știut că ea forțează nota și că el niciodată nu-i va da vreo cheie ei. Ea, o Geanină oarecare de pe o stradă oarecare. Putea fi orice alt nume, orice altă față și orice altă gândire. E o oarecare fără cheia lui. Acum plânge pentru că a știut că el o va răni cu toate cuvintele lui împotrivă. A știut dar a crezut despre ea că nu e o oarecare. Azi noapte el asta i-a zis și cuvintele astea înseamnă că e o gâză indiferentă pentru el. El, cel care spune ca și ea mulțumesc și nu merci.
Înapoi la cine credea că este. Înapoi la măști puse una peste alta pe fața ei mică. Înapoi la a râde din orice, de orice și de oricine. Înapoi la a fi o caricatură a ei. Geanina stă întinsă, cu fața vârâtă până la sufocare în perna lui udă, și mușcă din pernă cu o poftă aproape carnală, o poftă după el. Îi este ciudă, ciudă pe ea și ciudă pe el. Îl urăște iubindu-l atât de mult și se știe a lui și a nimănui altcineva.Problema este ca atunci în trecut, când el i-a spus ei că ea nu-l va putea uita nici după cinci ani de zile și ca atunci, ea știe. Acum, cu defectele lui monstruoase, care ei nu-i plac, îl va iubi pentru poate alți cinci ani sau mai mult. La dracu cu defectele lui, ea îi iubește râsul lui cu toți dinții.

Ea e acum lângă el și el lângă ea și au aceleași probleme de cuplu ca orice cuplu.Sau așa crede Geanina.
El nu are încredere în ea, ea știe și nici ea nu are încredere în el. Ea se lasă în voia lui cu bună știință că poate iar va fi un sfârșit. Dar îl iubește și se simte acasă lângă el și nu mai vrea să plece vreodată de lângă el.
Seara parcă stă în loc pentru ei amândoi, ea e prinsă în propria-i memorie și lăcrimează ușor în spatele lui și el vede lacrimile ei, nu zice nimic pentru că știe de ce ea plânge. Știe că ea plânge acum din cauza lui de atunci și vede pe fața fetei imaginea de acum ațâția de mulți ani, când inima lui plângea mai mult ca a ei. El înțelege tot ce simte ea acum, toate fricile ei le cunoaște și îi pare rău că nici acum nu-i poate da garanții. Ar vrea să îi ia lacrimile și să le prefacă în zâmbete și îi șoptește că ar vrea de la ea să îl ajute cu o chestie ... să-i deseneze un cerc cât mai perfect pe o suprafață tare, ceva gen carton sau o carcasă de Cd și apoi vrea ea să decupeze rotundul și să il dea lui. Lacrimile fetei nu mai cad, ea se ascunde în mâneca lui și își șterge ultimele picături și zâmbește cu un răspuns afirmativ. Da, îl poate ajuta cu asta. El știe că ea e ok și el știe cât ea îl iubește. Îi place iubirea ei de copil părăsit cândva și puțin, nu vrea cu totul să spună, dar și el atunci, cândva, se considera părăsit și iubea și el iubirea fetei și chipul ei. Ochii ei, si căpșorul ei, acele sprâncene ridicate si nărăvașe, pe care i le aranja mereu. Ani la rând le revedea în alte fețe și își aducea aminte. Se scutura de amintiri. Amintirile te țin înapoi și nu poți să trăiești. Nu se gândea el la ea. Ea era o curiozitate de femeie care iubește ciudat. Iubește cu sentimente mărturisite și iubește cu degajare pe oricine o ține de mână când ea are nevoie de o ținere de mână. Si atât. Atât trebuie să gândească el. Acum ea e iarăși lângă el și o poate mustra pentru tot ce a făcut ea cu el și fără el vreodată. O poate judeca și o poate observa cum se enervează și cum se justifică lui și ei pentru tot ce a făcut. Îl enervează justificările ei și i le cere mereu, nu trebuie să lase zi fără ca ea să nu-și arate regretul că el a trebuit atâția ani să caute ceva, să stea fără ea.
Cântă un vers...Along without you...și amândoi aud versul și privesc în jos ca doi oameni prinși că au furat ceva.
Seara nu pare că se mai termină. Muzica lui merge in surdină, Dubstep destul de interesant.
Fata nu se mai gândește la nimic.
El lucrează calm, în liniște de inginer la un sistem de muzică și ea citește. Citește despre ei.Sau așa înțelege ea Mândrie si Prejudecată. Chipul lui ascunde atâtea gânduri. Atâtea gânduri logice. Ea nu e atât de logică cum este el. Ea simte ceva și cu impulsivitate de copil, poate naiv, se lasă să facă orice.
S-a speriat azi de el de trei, patru ori. Cum intră el în cameră fără să facă zgomot. Ușa nu schițează nici un sunet. Muzica se aude ,ea ascultă fiecare vers în engleză și râde de jargonul negrilor. Spală un cartof în chiuvetă și un flash cu coada ochiului apucă să vadă, dar e prea târziu, garantat se sperie.Tresare cu tot trupul pentru că în gândul ei, cartoful trebuie pus sub jetul de apă, apa rece curge peste coaja cartofului.Ea îndepărtează pământul și își simte mâinile reci, atât de reci în apa care nu se încălzește deloc. Robinetul e deschis la maximum.Apare el în lateralul ei. Tresare tot trupul brusc și el râde căci ea încă nu se trezește din sperietură. Ochii mari, pupilele dilatate și gura vorbește repede. Cum de iarăși o sperie. Cartoful stă încă în mâna fetei, strâns. Apa curge în continuare rece. Și ea pentru câteva momente și-a distras atenția de la ce făcea ca să îl vadă pe el cum râde. Cum fața lui toată râde. Dinții toți i se văd și gropițe în jurul gurii și așa trebuie să arate fericirea. Îl sărută repede, vrea să prindă să sărute râsul lui, fericirea lui să o prindă pe buzele ei. E un sărut dulce.
Altă sperietură a avut-o când el a venit tiptil în spatele ei, când Rumba mergea undeva prin cameră și asculta cum ea vorbește cu el, roboțelul, în timp ce aspira neobosit firele negre de păr de pe jos, atâtea fire câte ei amândoi pierd fiecare.Îl știa pe Rumba undeva prin bucătărie, undeva jos printre piciorele ei dar nu-l băga în seamă, grăbită să facă ceva de mâncare. Tăia niste roșii, ardei roșii, ceapă roșie...totul în mintea ei se rezuma la roșu, atât de intens, atât de roșu mirositor.Ca picturile ei, intense și roșii. Roșii ca ea. Și cum privea cu ochii departe în roșu, bătăi în picioarele ei insistau enervant. Rumba! Off! Dar fata tresării iarăși atât de viu, ținea cuțitul în mâna dreaptă atât de strâns, așa mic cum era și sării din toate oasele când Rumba era un Rumba mare în carne și oase, de vreo un metru și optzeci...A speriat-o intenționat și fata îl amenință cu cuțitul arătând spre el. Dacă se tăia... Se mutila și el ar mai fi iubit-o așa! Enervant! Dar el râde cu poftă de ea, de țeapa ei! "Țeapă! " îi strigă și ea e de gâtul lui toată și îl sărută pe gură, pe gât și la căldură lui se cuibărește cu nasul în pulsul lui.
E tot mai seară, el bea o bere din cele mai ieftine.Ea nu știe să aprecieze o bere dar bea și ea, tărăgănat de vreo oră, o sticlă de ceva amărui. El vorbește fără oprire ceva. Își tine discursul, e cunoscător de foarte multe lucruri și ea ascultă. Se gândește la ea oare când vorbește? Asta se întreabă ea. O dorește? El nu vede că ea cască și progresul omenirii la ora asta o interesează exact cât l-ar interesa pe un gândac să cucerească planeta. El tot spune cuvinte. Multe cuvinte. Și ea așteaptă cu un zâmbet în colțul gurii acele cuvinte împotrivă. Mai are câteva zile de stat lângă el.El e plictisit și vorbește că acum are auditoriu. Dar ea știe că el defapt moare de nerăbdare să tacă o perioadă. Știe că el vrea liniște și pace pentru că până la urmă asta vrea și ea. Ea râde când el forțează un banc murdar și de la râsul ei, el trece la multe cuvinte Împotrivă. Ochii ei se dilată. Respirația era demult pregătită pentru acest atac la persoană. Și mintea ei blochează mesajul lui. Ea își fixează ochii pe ochii lui. Îi duce cât mai adânc cu privirea și toată fața îi zâmbește perfid. El vede.Înțelege că ea aștepta asta. Și reîncepe atacuri din toate unghiurile. Toate fronturile ei sunt atacate. Ochii ei nu mai pot bloca nepăsarea din ochii lui și lăcrimează încet. Îi e ciudă. Ar trebui să se ascundă de el.Alege să îl privească în continuare și să plângă tot mai încet și acum alege să tacă. Pentru ce să vorbească ceva. Cuvintele ei niciodată nu au fost de apărare. El nu e dușmanul. Își simte o pată pe față și o descojește ca să o mănânce apoi și să-și preocupe mintea măcar o clipă cu ceva. Se degajează. Apoi se șterge la ochi, se duce spre el și îi trece prin gând că în alte vremuri ar fi fost îndreptățită să-i dea lui o palmă și mâna ei se ridică și îi mângâie lui părul. Îl sărută și el se trage și ea tot îl sărută. Apoi cu voce schimbată și sigură pe ea îi cere lui socoteală pentru refuzul lui. Poate vrea ca ea să doarmă pe jos în altă cameră. Doar trebuie să îi spună și ea doarme. El încearcă o revenire și aruncă repede o vorbă cum că dacă ea asta vrea, așa să facă.
" Eu te sărut " îi spune ea.

Ora patru douăzeci și cinci, pe fond albastru moale de Windows Phone, mai are 5 ore pe lângă el. Timp să doarmă suficient. Pune înapoi capul pe pernă, cu spatele la el, dar se înfurie și se întoarce spre el. Fața lui răsuflă regulat, din profil e și mai frumos. Nasul lui mare și elegant îi trădează lui gentilețea. El, același care e dur de direct cu ea, are o față anume pentru un învățat. Și, acum el e mai învățat ca ea. Și acum doarme.Ea închide ochii cu fața întoarsă spre el. Să fie chipul lui imaginea ei.Ultima.
E doar șase și treisprezece, mai are până la opt vreo două ore. Ore de somn. Îl aude în somn.A pus mâna pe ea. Probabil din greșeală. Acum își pune și piciorul în jurul bazinului ei. Apăsat. Osos. Tare. Bine că e atât de dimineață și atât de obosiți sunt amândoi. El doarme și prin somn își pune capul pe abdomenul ei. E greu. Ea stă nemișcată și i se înfundă gândul cu mirosul părului lui. Și-ar vârî nasul în părul lui dar nu ajunge din mijloc să se îndoaie. E greutatea lui pe ea. Ea adoarme așa. Se foiesc iar după câteva minute de stat nemișcat.Toți mușchii corpului au amorțit. Ce bine e să amorțească din cauza lui. Revin în poziții individuale, fiecare cu fiecare, și ea îi apucă mâna și i-o sărută încet. Încet să nu-l trezească.
Ora șapte și un sfert.Mai poate să stea lângă el în pat. El simte mișcarea ei, păsărele i-au trezit cu cântatul lor. Acum sunt degeaba. Niciunul nu le apreciază trilurile. Alarmă naturală dar nu acum trebuia să sune. Se uită unul la altul cu ochi întredeschiși și ea îi spune să continue să doarmă că mai este timp.El a adormit. Li se ating picioarele în revenirea la somn. Ea nu mai poate să adoarmă. Ea pleacă azi. Pleacă în câteva ore. Geanina ar vrea să plângă. Dar stă mută, cu ochii închiși. Sunt haine ude în mașina de spălat. Trebuie scoase. Gunoiul trebuie golit. Mâncare pentru drum, ceva rapid are de făcut. Se ridică din pat și se ridică privindu-l pe el. S-ar lipi de-dreptul cu tot trupul ei mic de el. Știe că nu l-ar acoperii cu totul.Ea e totdeauna caldă dimineața. Poate și el. Părăsește camera încet, în haine prea mari pentru ea dar acum nu are vreme să se fâțâie goală.
Totul e pregătit, a făcut sandvișuri pentru drum și pentru el. Apoi și-a făcut și ei. Totuși poate mânca ceva pâine cu salam și cașcaval. A făcut ceai, după beția de azi-noapte. Și-a făcut și ei ceai. Același ceai ca și lui. Un fapt comun, bărbații preferă ceaiul de fructe puțin acrișor și îndulcit. Acum și ea refuză menta sau plantele cu gust fad și ia un pliculeț din ceaiul lui.

Ochii Geaninei sunt închiși, gânduri roiesc sub ei. Genele ei lungi și negre, sunt ușor umezite. Se gândește la ultimul sărut. A fost un pupic. Ușor și grăbit pe buzele ei. A durat o secundă de care acum nu mai scapă. Să fie ultima secundă cu el? Geanina gândește și își culege o geană dintre alte gene. Lungi și negre. Gene ușoare. Durează cât a durat sărutul lui. Ruperea unei gene. Și-au vorbit la despărțire aproape deloc. În mașină și-a pus mâna peste a lui și peste schimbător. Totul e automat în mașina lui ea se simțea automat a lui pentru de tot. Geanina a zâmbit ușor, cu fața întoarsă spre el care conducea uitându-se doar la drum. Era un drum pe care îl știau amândoi cu ochii închiși și totuși el privea cu atenție doar înainte. Ar fi putut o clipă să-i zâmbească și el. Ea zâmbea când deodată își simți pe obraji iarăși șiroaie de apă. Aceeași apă sărată care îi tot curge din ochi. El a văzut? El o fi știind? Dragoș avea privirea în parbriz.Urmărea linile șoselei. Muzica cânta. Melodii de dragoste pe ritm disco. Un vers zicea ceva despre că ea va fi a lui mereu. Uitându-se pe geamul lateral, Geanina încetă din lăcrimat. Își aduse aminte că nu are bani la ea, nu are pașaportul. Dar chiar nu avea nimic asupra ei. Poate nu va pleca azi. Autocarul aștepta acolo și încărca oameni. Pink Floyd și despre autocare. Off, iarăși de neam românesc. Interesant și nu pentru că nu vroia Geanina să facă vreun studiu social. Socialul era deja până la refuz în ea. Dar chiar așa, iarăși românește și manele. Noroc cu căștile lui portocalii. Fuga repede după portofel. Poate cu toată graba autocarul plin de același neam va pleca fără ea. Și a plecat în jumătate de oră. E agitație, el a rămas fără cuvinte la cât e ea de amețită.  Dar se poate întâmpla oricui. În special ei.Nevoia lui de mișcare întreprinzătoare și neputința ei de-a vorbi pe limba încurcată germanică. Motivul real al plecării ei. Dar acum nu avea timp să se gândească la motive. Trăia iarăși. Trăia viu. Trăia în reluare fiecare gest și o tristețe fără margini i se așternea pe chip. Dragoș avea chipul trist. Gropițele din jurul gurii acum erau riduri de griji. Geanina urca cu liftul până la etajul lui și al ei, descuia ușile și simțea mirosul de acasă cu ochii în lacrimi încât noroc că avea memoria lucrurilor aruncate prin sufragerie. Nu vedea mare lucru printre lacrimile care tot curgeau, era un roz aprins toată fața ei și mâna căuta cu dibăcie în rucsacul lui de azi-noapte, portofelul ei. Părăsi locuința. Inima îi era un gem mic și strâns. În stomac avea fluturi și în coborârea liftului, odată cu scăderea gravitației își reveni la realitatea de a se întoarce în mașina lui, spre autocar. Treizeci de minute și fiecare semafor roșu, fiecare conducător de duminică era grăbit de Dragoș din spate și înjurat printre dinți. Geanina ceruse unui om de la autocar cinci minute așteptare. Dragoș era scandalizat când auzi exagerarea ei inaproximativă. Trebuia să spună să o aștepte. Autocarul cu neamul românesc plecase înainte de vreme. Geanina încercă o rezolvare la telefon. Autocarul o aștepta la ieșirea din oraș. Dragoș conduce înspre punctul de rendez-vous. O parcare pe autostrada 661. Enervanți românii cu intențiile lor bune. Geanina vroia să mai doarmă lângă Dragoș. Nu-i reușise. Planul minții ei atât de inimoase a fost un succes până să intervină forțe românești externe. "Un minister extern" extrem de ineficient și un șofer de autocar acum forțat să recupereze o jumătate de oră iar necesarul situației era, în cazul Geaninei o inutilitate. " Eu sunt soferul. Cu mine trebuia să vorbiți. " Cam asta știa și Geanina și poate totuși mesajele între colegi se transmit. Bagajele grăbite în autocar, locul 19, la geam și sărutul lui Dragoș grăbit. Și el înapoi în mașină. Ea înapoi în autocar, înapoi în viața ei, înapoi în Pink Floyd-ul mioritic și înapoi la moace de compatrioți. Și Geanina e o altă moacă pentru Dragoș. I-a zis-o. Acum acel sărut pupic și ea își amintește ochii lui fixând-o după sărut. A fost o privire mai mult de o secundă și a spus cuvinte pe care timpul nu le-a mai încredințat. Poate spre mai bine. Nici nu prea aveau ce să-și spună. Adio e atât de banalizat și neadevărat. Nu a rezistat în cazul lor nici șase ani.
Geanina a obosit. Dragoș pare rece. Ea se consideră foarte fierbinte când vine vorba de el. El azi-noapte se făcea că o împinge în toți stâlpii, în drumul spre casă. Geanina stă să gândească că poate el, împingând-o, mimând o îndepărtare de el, vroia să îi lase ei sentimentul că el nu o mai vrea. Dar totuși, de ce continua să o țină strâns de mâna și să o tragă așa de puternic înspre el? Geanina îl trăgea după ea în alergarea ei spre patul lor și căldură. El se lăsa tras. Băuse câteva beri și avea chef de tot felul de nebunii. Ar mai fi băut. Ea băuse un Pils. Destul. I se puse chiar întrebarea indiscretă de un oarecare că ea a obișnuit să bea mai mult de o bere. Enervant. Cum să răspundă. Mai bine să nu audă întrebarea. Dragoș îi cunoștea Geaninei nebuniile tinereții. Dezaproba total dar așa o cunoscuse. În nebunia ei efemeră. Făcea totul extrem. Geanina fusese cu un picior în iad și distracția devenea prea serioasă. Și singură s-a potolit și atunci a apărut el, Dragoș în viața ei. În viața ei proaspăt curățată. Dar Dragoș știind tot ce făcuse ea avea atunci întrebări și era frustrat și nervos pe ea. De ce făcuse atâtea prostii? Putea să fie doar a lui pentru totdeauna. Dar așa, așa nu putea să fie doar a lui. Geanina știa părerea lui și se ura pe ea. Ce copil fusese. Greșise și acum îl pierdea pe Dragoș din cauza greșelilor ei. Geanina se ura la propriu pe ea. Nu va mai repeta greșelile. Dragoș o părăsi și îi spuse că există loc pentru ei pe o insulă izolată de restul lumii. Acolo ea e prima lui alegere. Acolo ea domnește peste oricare alta. Timp de ani de zile, Geanina l-a urât. I-a creeat un loc în mintea ei foarte întunecat, un loc unde nu mai era nici un alt nume. Un loc unde numele de Dragoș răsuna singur, aruncat în întuneric și uitat. Era sertarul Dragoș. Un sertar doar al lui. În cel mai de negăsit loc din ea. Îl urâse că îi vorbise așa de deschis, așa de direct de sincer și îl urâse că se comportase cu ea așa cum trebuia. O ținea mereu de mâna și îi cânta. O ducea la dans și o îndopa cu romantism. Atât își aduce ea aminte. Și plimbarea de pe malul Bega, el cântând ceva baladă rock. Îi plăcea să se plimbe cu el.
Acum ea vedea cum iar, în lumea lor de acum, se plimbă ei amândoi din puntul A în punctul B și cum deși la alt ritm, sunt la fel ca atunci pe Bega. Ea foarte viu îndrăgostită și el ...despre el ea nu știe ce impresie să aibă.

Pauza de toaletă. La animale le dai pauză să se adape, la oameni pauză pentru efectul opus. În fața buzii, femei adunate în cloacă. Pălăvrăgeală românească în decor nemțesc. Buda se asortează cu România. Iese din tiparul nemțesc. Pute. Pute de la metri distanță. Civilizația e că există closete. Și o chiuvetă. Apa la budă e un firișor. Animalele românești sunt egale în ușurare cu animalele nemțești. Suntem egali la cantitate și mai puțini egali la capacitatea de-a ne abține. Să alegem tufișurile, să fim naturiști. Asta pare să pricepem noi în nemțește la așa primire. Geanina știe buda asta. Nu poți uita așa o imagine și duhoare din atâtea călătorii cu autocarul. Dragoș oare știe buda asta? În fine, Geanina așteaptă în rând. Să respectăm vezicile veștejite. Ar putea să-i fie mame toate aceste femei. Parlează pe răsunătoarea limbă latină. Alte autocare se alătura. Un univers mioritic în faza de transhumanță. Șoferii mâna să se revină în formație, pe locurile prestabilite. Geanina are în fața ei o fată mică de poate nici 8 ani. Între 6 și 8 ani, cu o posibilitate de chiar mai mică. Cine știe. E mică. " care sunt locurile noastre?..." e întrebarea fetei către ceva ce pare a fi mama ei. Geanina urmărește scena.  E chiar în față ochilor, în cadrul ei propriu miorit de un metru cub. Copilul e adultul. Copilul a rostit o propoziție cu maturitatea pragmatică la care ea, Geanina, nu a îndrăznit să ajungă vreodată. Copilul acesta și privirea lui. Emancipat. Deștept. Prematur și rigit în copilăria lui. Răspunsul mamei e isteric. Asta fuge înspre autocar cu demența unui control amănunțit cu bagajele care îi sunt încărcate. Copilul rămâne în fața buzii singur și mama aleargă spre ceva complet aiurea. Copilul acesta din fața Geaninei e adultul în ecuația asta. E atât de calmă fetița asta și calm de rece. Face fețe fețe dar stă pe loc și așteaptă înapoierea mamei. O mamă care e pe același nivel cu copila. Un alt copil mai înalt și cu buletin. " Eu i-as da fetiței buletin și bani, și în mod sigur viața familiei s-ar îmbunătății! " Cât de perfectă ar fi lumea. Condusă de copii. Întrebarea secolului. Dar copiii ăștia atunci când ajung să fie ei pe picioarele lor în lume, desprinși de părinții lor sunt deja bătrâni și obosiți de viață și incapabili să mai acționeze benefic pentru societate și se târăsc ca și părinții lor de pe o zi pe alta, în existență că trebuie să exiști și în nepăsarea de a realiza ceva. Adulții se târăsc. Copii sunt cei care creează și devenind adulți creează târâș câte ceva. Iată evoluția. Un copil obosit la vârsta când un fluture moare.
" Stare de prezența: Sunt oarbă și mută și gândesc prea mult negativ și neconstructiv. " Geanina vedea la un metru în fața ei, cu ochii ei mici, înadins ținuți ca o chinezoaică. Ea era o mioapă nu doar în fișa medicală dar își dădea seama că era mioapă când venea vorba de sentimentele celorlalți față de ea. Și tot se gândea și nu înțelegea. O durea capul. Unde greșise ea? Unde greșise ea de data asta?  Nu putea să spună nimănui fără să nu audă critici. Nu avea cui să spună. Vroia ceva, venise aici departe să afle ceva. Să afle ce vrea Dragoș. Să afle dacă o vrea sau nu pe ea. Și tot e câștigată dacă va reuși să afle. Îl înțelege pe el prea puțin. Ea vrea și ea ceva.Ceva de la el. Ceva ce nu are preț și ceva ce pe ea o poate motiva cumva. Vrea totul de la el.

Porumbei. La porumbei se gândea Geanina, în fața operei din Orașul de pe Bega. Era acasă și privea Opera. Era o porumbiță singură și înfrigurată, cu nasul curgând, cu ochiul stâng prelingându-se mereu pe sub ochelarii ei mari și roșii. Era o porumbiță foarte abătută fără el lângă ea. Se gândea că așa a mai fost. Privea spre ceasul din piața Operei și îl vedea pe el cum a venit atunci să o reîntâlnească. Când ea niciodată defapt nu îl uitase complet. Și asta gândea ea. Cum atunci când a văzut că el vine, întârziat, s-a cutremurat și nu mai știa să vorbească corect. Nu știa ce să zică, cât de sinceră să fie. Vroia el să o sărute odată mai repede și să o ia la dans în ritm de salsa acolo în fața tuturor trecătorilor. El, Dragoș, în mintea ei face astfel de gesturi. Acum răceala ei se transforma în lacrimi de dor adevărate.Își reveni când își aminti că vine o prietenă bună să se întâlnească cu ea. Gândul ei era doar la el. Dragoș era departe.Dar era și aproape. La o zi distanță. Când iubești pe cineva, o zi distanță e un ocean și când vrei să ajungi la el e doar o clipă.
Singura ei dorință era să râdă el lângă ea mereu, cu toți dintii și cu toate gropițele. Imaginea lui așa o adora și era pentru Geanina rugăciunea ei din fiecare seară. Închidea ochii și doar asta vedea. Și îi vedea apoi lui ochii la despărțirea de ea. La acel atât de binevoitor autocar blestemat de ea în gând. Conspirativ autocar. Și împotriva ei. Acasă pentru ea era lângă el și casa la care ea se întorcea acum, în orașul cu răul Bega, era tristă și întunecoasă. Geanina nu mai suporta să privească catedrala cu ochi buni...cândva, când ea se uita admirativ, era așa de cândva. Acum prefera să fi văzut mai bine Penny din orașul lui. Era mai familiar acel butic mare pentru ea. Mâine se gândește că dacă va merge la Lidl aici, aceeași poveste, va izbucni în plânsete la intrare, la toate raioanele unde se oprea cu el, când îl ținea de mână și el își fugea ochii rapid printre atâtea produse. Deci nu, Geanina nu va merge la cumpărături decât la magazinul de la colț. Mic, cochet, ieftin și fără memorii insuportabile.

E din nou altă noapte! Și șters, se scrie mesaj de "Noapte bună!" . Dragoș a încercat o revenire în retorica plânsă a Geaninei. Și a reușit. Oare el o iubește? Geanina nu a auzit niciodată de la el asta. Și nu a mai auzit de multă vreme un Te iubesc. Ea zice mereu. Ea e plină de Te iubesc-uri. Ea doar dă. Gratis și atât de în defavoarea ei. Când spui te iubesc te abandonezi pe tine celui căruia îi zici. Te pleci lui în recunoașterea ta că fără el nu ești tu ok. Asta gândește Geanina despre a zice cuiva un te iubesc. Dar și mai mult. La Platon era mai simplu cu acest Te iubesc. A citit despre androgini. Ideea asta de iubire androgină e un mit. Un ireal imposibil. Cândva, Geanina chiar credea. Credea cu o forță religioasă în povestea androgină. Și i se părea că orice suflet de om ar trebui să tindă la asta. La un tot unitar. La o întrepătrundere de doi oameni, două minți într-una singură. Ce putere ar trebui să iasă de acolo. Putere prin iubire. Dar acum ea vede că e tot conceptul androginic o dizolvare. Un Eu și un Tu nu se pot suprapune așa fără vreo reacție. Iar reacția în metafizica Geaninei, e ceva în genul o ecuație egală cu zero și nu cu doi. Doi e un plural, unul nu ar exista dacă adunăm un 1 plus un alt 1 iar trei, trei ar da când creezi un altul. Zero, acest 1+1=0 e imaginea ei despre ce se întâmplă când doi oameni se androginizează. Zero e defapt rezultatul minusului dar aici, e forma lui de zero doar. E zero praf. E disiparea unui unu la atingerea întrepătrundere cu celălalt unu. Să fie oare pierderea identității?! Asta e! Fiecare se pierde pe el.Se pierde pe el în celălalt. Se contopesc fiecare împreună și scad ca individualitate.
Se comite o crimă când e iubire între doi oameni. Fiecare se omoară pe el pentru celălalt. E un chin neforțat, natural, e un chin pentru că e o abandonare și e o schimbare. Orice schimbare doare. Doare fizic. Doare mental. Se vede la cei îndrăgostiți cum doare când se pierd unul de celălalt. Și e un chin. Zero e o evadare și o eliberare. Zero e suma care trebuie să aibă cea mai bună logică în ecuația Iubirii. Ecuația lui Dumnezeu. Zero e Tot. Geanina tinde spre zero alături de acest oarecare Dragos. Ea, o oarecare Geanină. Și preferă să moară de fiecare dată, puțin câte puțin când îi spune lui un te iubesc.
A fi ecuația iubirii ca și cea matematică, ar însemna să fie trist, fad și prea material totul. Doi exprimă separarea fiecăruia, acceptarea a două entități diferite și diferitul acesta dă nuanțe de realitate non-romantică.Doi e și perfect adevărat dar cine vrea doi. Doi poate să fie atunci înlocuit de patru, de cinci, de orice număr. Doi e prea mult.Doi e deja cifră număr. Aglomerat.În conceptul ăsta de iubire, doi e exclus. Nu poți iubi ca Doi. Trebuie să iubești ca Zero. Geanina asta înțelege din conceptul ăsta. Altfel ar putea să schimbe regulat 2-ul. Altfel, toată lumea ar schimba frecvent, după bunul plac când un unu, când un altul. Și totusi, asta se întâmplă. Se schimbă valoarea iubirii și ecuația e prost rezolvată si des rezolvată cu doi ca soluție. O soluție temporară. Ca un pansament pe care îl tot schimbi. Îl schimbi la ani, la luni de zile, la bătăi de vânt și schimbări de sezon.

Agitație. Un colț de  pernă e strâns bine în pumnul ei.Plapuma rezistă peste corpul fetei, un genunchi stă ușor afară. Geanina doarme. Se foiește mult, singură în pat. Îl visează pe Dragoș.
" ...a căzut Dragoș! Autostradă, mașini intrate una în alta, un accident lanț din cauza unui camion. Dragoș e pe griul autostrăzii. Jos, întins, cu fața căzută într-o parte. Oameni, un bărbat aleargă la camionul din față, aleargă spre ceva. Și Dragoș e singur lăsat. Cerul e albastru și miroase a praf, foarte mult praf greu peste tot. Sticlă măruntă pe jos. Pe obrazul lui Dragoș sunt mici bucăți de sticlă. Are mâinile pe lângă corp și ea îi vede degetele lungi, degetele lui atingând asfaltul și urma de cauciuc ars de la frână.Degetele lui ating dâra de negreală.Ea privește scurt dar mult palma lui deschisă ușor. Vrea să îl ia de mâna, să îl ridice. Dar ea nu e acolo. El e singur. Se pune deasupra lui și se uită la ochii lui închiși. Nu vede mișcare, și se uită rapid direct la gâtul lui jugular și vede un puls slab.Mai departe și repede se uită la pieptul lui să vadă dacă bate! Se oprește ea din respirat ca să vadă mai bine respirația lui.La gât parcă i s-a mișcat ceva. Acum pieptul lui stă! Ea îi ia capul în mâini și îl pune în poala ei și îl clatină.
Nu, asta nu trebuie să facă. Ea știe asta.El nu trebuie mișcat.
Imaginea se derulează înapoi și ea stă pe jos, lângă el și îi spune numele, îi spune să se trezească și să vorbească cu ea. Îi ascultă atent respirația și da, el respiră. Dar încet.O amețeală ca un leșin o izbește pe Geanina. Disperare. Șoc. El trăiește dar nu e bine! Trebuie să trăiască, să respire mai mult, mai bine. Se învârte autostrada. Se învârte tot asfaltul. Cerul cu norii albi așa sunt de aproape. El e jos, pe stradă. Întins și jos. E atât de jos. Ea e în aer și zboară. Ceva o trage în cer și îl vede pe el acolo jos, întins cu palma desfăcută spre cerul în care ea se învârte ca într-o tornadă. El are ochii tot închiși și nu o vede! Se îndepărtează imaginea lui.Ea țipă : Dragoș! Dragoș! Ea strigă : Dragoș! Și urlă foarte tare pentru că ea e prea sus, foarte sus și vrea să știe el că ea e acolo lângă el! Doar că ceva o trage sus! "
Perna e între mâini strâns ținută. În zborul ei de lângă el ea se agăța în pat de pernă. Se trezi! Întuneric. Luna face puțin semiobscuritate. Se vede în pat, în plapumă, singură. Dragoș nu e în pat. Dar nu e nici pe asfaltul autostrăzii. Ce bine! Un vis. Își amintește mâna lui stângă cu degetele pe negreală și palma deschisă spre ea. Prea puțin mai deslușește din vis. Aiurea să visezi prostii.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
 
Mai multe zile, în mintea ei
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Oglinda Literara :: NUVELA :: Nuvela-
Mergi direct la: