Oglinda Literara

Acest forum poate fi accesat de catre toata lumea. Acest Forum este pentru toti iubitorii de literatura si prietenii revistei Oglinda Literara. Primim creatii literare ( eseu, proza, poezie) spre publicare in aces forum si in revista Oglinda Literara
 
AcasaCalendarFAQCautareInregistrareMembriGrupuriConectare

Distribuiți | 
 

 FRAGMENTE DIN PRIMUL MEU ROMAN

In jos 
AutorMesaj
nigeru



Mesaje : 11
Data de înscriere : 10/11/2008
Varsta : 32
Localizare : constanta

MesajSubiect: FRAGMENTE DIN PRIMUL MEU ROMAN   Lun Oct 25, 2010 11:36 pm

Umbrele realitatii-roman


Capitolul 1 Prima zi



Ceasul bătea orele 24, miezul nopții. Totul era îmbrățișat de întuneric și o liniște nebună acoperea această mică cutie a Pandorei, orășelul de pe malul râului Santz. Clădirile vechi și noi se îmbinau alcătuind un puzzle mistic al trecutului, prezentului și viitorului. Privit de afară totul pare demonic. Era o noapte cu cer senin și lumina lunii străpungea puțin perdeaua neagră a nopții.
Priveai acele blocuri acoperite de umbră și totul părea mort nu doar adormit. Doar la etajul unu o fereastră stă larg deschisă și vântul parcă încerca să smulgă ușor-ușor draperia. Ceva se întâmpla în acel dormitor, doar în acel dormitor.
Totul părea prea real, era prins și blocat în trupul său. Era un prizonier în propriul pat, captiv între vis și realitate. Simțea o prezență, ceva care-i fixa cu privirea trupul și se simțea anesteziat de la cap în jos. Era înghețat acolo în pat, țintuit de privirile acestei ființe. Trupul nu vroia să-l asculte. “Dar cine e acest El? De ce nu pot să-l privesc?”, se întreba o voce din mintea lui. Nu-l vedea, dar știa ca e acolo, născut din umbră îi asculta frica și îi făcea plăcere. Ceva îl atrăgea, determinându-l să se întoarcă și să-l privească, dar parcă corpul nu-i mai aparținea, nu-l asculta. Tot visul acesta devenise realitate și chiar își dorea să poată adormi în acel moment. Bariera dintre realitate și coșmar era ruptă și irealul devenise real și invers. „ Off, ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu mintea mea?”, începea să creadă că își pierde mințile.
Dintr-o dată nu se mai afla în dormitorul său, totul s-a risipit, începând cu pereții, podeau, patul, chiar și mirosul, totul devenise o peșteră din alt timp. Parcă timpul și spațiul se modelau, curgeau în jurul acestei umbre. Erau jucăriile lui preferate, timpul și spațiul, le modela după plăcerile lui sadice. Temperatura scăzuse brusc și umbrele deveniseră parcă mai clare și mai pline de viață. Era ca și cum privea o imagine a unei alte realității într-o oglindă. “Nu, nu poate fi real. Senzațiile par reale,dar e doar un vis, doar un vis ”, gândea vocea din interiorul minții sale. Se vedea cum stă întins în pat, dar nu înțelegea cum e posibil să fii conștient simultan în două realități total diferite. Gândurile i-au fost întrerupte de o voce sau ceva ce părea a fi o voce. Un sunet difuz și enervant se auzea în depărtare, apoi din ce în ce mai aproape. Își făcea loc prin întuneric spre patul lui, brusc a simțit o respirație rece si apăsătoare pe lobul urechii, si parcă inima i-a înghețat, timpul părea că este absorbit. Deodată spațiul începe să se dilate și vocea se auzea tridimensional în urechea lui, totul părea că pică într-un abis.
“Credeai că ai scăpat prietene? Niciodată nu scapi de noi!”, se auzeau cuvinte rostite nervos din întuneric.
Atunci, fără să-și dea seama de ceea ce face sau de ce o face s-a ridicat, atât de brusc încât nu știa dacă e vis sau realitate. Stătea ridicat în fund pe pat si privea absent spre birou, unde se odihnea lucrul cel mai valoros, laptopul lui. Dar privirea lui era goală, focalizată spre ceva mai profund si îndepărtat. Simțea transpirația rece cum îi aluneca pe pielea fierbinte, inima parcă era un ceas stricat bătând neregulat și toate îl făceau să respire ca după o partidă buna de sex. “Drace! Am visat sau ce? Bai, și totul părea atât de înfricoșător. La dracu, am ajuns sa tremur ca o fetiță din cauza unui vis!” Și a început să râdă, amuzat de frica lui de copil. Ciudat era că nu i se mai întâmplase până acum să se trezească în miezul nopții sau cel puțin nu-și aducea aminte. Întunericul îi oferise tot timpul liniște, nici atunci când era doar un copilandru nu-i fusese frică de monstrul de sub pat.
“Cred ca e timpul sa-mi găsesc si eu pe cineva. Încep sa devin mai copil decât sunt.”, râde în sinea lui Raul. Își aranjează meticulos perna pregătindu-se de o nouă porție de somn, spera el ceva mai lejer. A adormit imediat fără să-și dea seama că zâmbea în timp ce dormea. De parcă avea cine știe ce gânduri negre și ascunse. Pentru orice există o primă zi, aceasta a fost prima zi pentru Raul.
Bad Boys- Inner Circle întrerupe liniștea unei dimineți așa plăcute, până acum. Raul auzea telefonul ca prin vis și nu știa dacă visează sa nu. Cu mișcări parcă involuntare dar atât de lente încât l-ar face și pe un melc gelos, Raul ridică telefonul de pe noptiera de lângă pat. Avea ochii închiși când răspunde la telefon:
- Daaa....!, zice totul somnoros al lui Raul.
Raul era încă pe tărâmul somnoroșilor și răspunsurile erau în mod reflex.
- Neața Gogule! Era vocea ascuțită a Aidei, surioara mai mare a lui Raul. Ce faci, dormi?
- Ahhaaa! Răspunde monoton și monosilabic Raul.
- Offf! Îmi cer scuzeeeee! Aida rostește atât de tare ultimul cuvânt încât Raul sare din pat scăpând telefonul pe jos. Se ținea cu mâna de urechea dreaptă și avea impresia ca-i beat.
Nu era el genul cocoșului matinal, prefera să-i lase pe ceilalți să se trezească devreme și să ajungă departe. El nu considera că are nevoie atâta timp cât serviciul îi era aproape.
La telefon Aida continua să vorbească fără să-și dea seama că de fapt poartă o discuție doar cu telefonul. După câteva secunde de dezmeticire Raul se apleacă să caute telefonul. Purta bermudele sale preferate în dungulițe roșii, îi plăcea să doarmă la bustul gol.
- Ce dracu ești așa matinală dragă? răspunde sec Raul. Nu poate omu’ visa frumos că se trezește domnișoara Aida să-i strice dimineața. Ce era așa urgent de nu a putut suferi amânare?
- Păi... nimic important, vroiam să-ți zic neața. Hai nu mai fi așa morocănos că e o zi frumoasă.
Raul se plimba dintr-o parte în alta a camerei și gesticula supărat. Nu-și aducea aminte de cele întâmplate în acea noapte și astfel începea acea zi pentru Raul.
- Offf, bine hai că te sun eu mai târziu că acum nu sunt în stare să procesez. Te-am pa dragă!
- Bine dragule, bye bye!
Aruncă telefonul pe noptiera și se trântește în pat. Nu apucă bine să savureze compania patului că se aude alarma ceasului. ” Da ce dracu, afurisitul ăla de ceas. Taci dracu că sunt treaz ”, țipa Raul la ceasul de pe noptieră.
Era ora șapte și urma ritualul obișnuit de dimineață . Plictisit si obosit lovește ceasul știind că este nevoit sa-și obosească iar ochii cu lumina dimineții. Merge agale spre baie unde-și aruncă apă rece pe față, un fel de “Bună dimineața iubi” în stilul lui Raul. Aruncând o privire în frigider ajunge iar la concluzia că fără doar și poate casa asta are nevoie de o femeie. “Bine, poate că și eu am nevoie în ultima vreme” râde Raul in hohote. Înhață două ouă și pregătește meniul special al casei: omletă cu brânză și o cană de cafea.
Plictisit pornește televizorul, în speranța că poate mai aude ceva care sa-i facă dimineața mai veselă. La televizor aceleași emisiuni matinale de prost gust, deci urma o altă zi începută cu brio. În timp ce pe alții îi așteptau soțiile acasă cu brațele deschise, pe Raul singurul lucru care îl întâmpina cu brațele deschise era biroul de la muncă. La început calculatoarele erau o pasiune pentru el, acum totul devenise o slujbă. ”Slavă Domnului că e bine plătită”, așa se motivase încă de când fusese acceptat pe acest post. Plecase de acasă cu ceva timp în urmă datorită unor altercații cu tatăl său și nu regretase deloc această decizie. Mai păstra legătura doar cu mama lui, și bineînțeles cu surioara lui mai mare. Sora lui mai mare, Aida, la care ținea foarte mult, îl mai vizita de câte ori avea posibilitatea. Ea locuia cu iubitul ei de patru ani și reușiseră sa-și cumpere o căsuță drăguță. Acum și-ar fi dorit să aibă pe cineva apropiat cu care să vorbească. Era doar el și apartamentul său cu trei camere. Se simțea de multe ori singur, seri petrecute în compania unei beri și savurând un meci de fotbal.
Era un sentiment ciudat că ceva se schimbase în lume, sau poate doar pentru el. Totul părea la fel dar cu totul diferit. Nu-și putea explica ce era această diferență dar era acolo, bine ascunsă. În umbra acestei monotonii care domină întreaga lume se află ceva schimbat, ceva mistic, ascuns de această rutină molipsitoare.
„ Amintiri și iar amintiri. Am îmbătrânit deja și încă mă gândesc la ce a fost odată. Pe atunci nu aveam habar de acele evenimente ce aveau sa-mi schimbe în totalitate viața. Dar oare cine s-ar fi gândit că peste noapte viața mea o să sufere o schimbare ca de la alb la negru? Chiar și acum scriind și rememorând tot ce s-a întâmplat atunci nu pot să cred că am reușit să rămân în viață. Am impresia că viața nu e altceva decât un film cu Stan și Bran. Totul s-a petrecut mult prea repede și nu-ți permiteai luxul de a sta pe gânduri făcând planuri la ziua de mâine, totul trebuia făcut parcă cu o secundă mai devreme. Aveam impresia că timpul se joacă cu mine șah și fiecare mutare a mea era încă un pas înapoi. Mda, câteodată chiar îmi doream sa primesc un șut un fund și poate era mai bine ,așa cum zice o vorbă : Orice șut în fund e un pas înainte.”
Era o zi obișnuită la muncă. La birou Raul se ocupa de cele câteva probleme survenite în ziua aceea la unul dintre serverele principale. Mult prea cald pentru o zi de aprilie pentru acest mic oraș, până chiar și aerul condiționat părea obosit. Transpirația se simțea pe fruntea și pe spatele lui Raul, îi venea să se dezbrace și să se simtă ca acasă. Se săturase de tot. Avea nevoia de un concediu, de o perioadă liberă în care să iasă din această rutină. Inner Circle- Bad Boyz întrerupe gândurile lui Raul, era telefonul său mobil. Era Aida, uitase complet că trebuia să o sune.
- Bună dragă! răspunde Raul
- Ce bună? Nu e deloc bună. Ai uitat să mă suni, băi, și sunt nervoasă. Tonul Aidei era puțin ridicat.
- Aaa! Scuze dar am și uitat că m-ai sunat. Dar și tu mă suni cu noaptea-n cap, ce dracu! Raul încerca să-și aducă aminte de convorbirea matinală din acea zi, dar erau ceva spații goale în memoria lui, așa că o lasă baltă.
- În fine, și ce vroiai să-mi spui azi de dimineață, că sunt oleacă curios?
- Vroiam să te anunț că mâine vrem să-ți facem o vizită, eu și Chris. Și nu vroiam să te iau prin surprindere. O să ai ceva timp să faci și tu puțin curat prin casă până mâine.
În acest moment Raul se gândea la cum arată apartamentul său și nu prea îi surâdea ideea de a începe să-și aranjeze lucrurile, îi plăcea să fie dezordonat. La celălalt capăt al firului Aida continua să vorbească și era nedumerită că nu primea nici un răspuns de la Raul, avea impresia că vorbește singură.
- Aloooooo! Băi Gogule tu ce faci, vorbești sau nu? Ce-ți ia cinci minute să scoți un cuvânt, ha? Procesezi cam greu să știi și mă enervezi. Mai ești pe fir dragă?
- Da, da! Sunt aici, normal că sunt. Unde dracu să fiu!, nu prea era sigur ce spusese sora lui în ultimele minute așa că o aprobă.
- Bine dragă, vă aștept aici mâine. Te-am pupat, ma chere, încheie Raul conversația.
- Bine, te-am pa. Pup!
Chiar se gândea la un mic concediu, o scăpare din această mică cutie a realității lui. Ceva se întâmpla în jurul lui, ceva ce i se părea familiar. „Ce dracu! E cam întuneric. Cine dracu nu a plătit curentul luna asta? Cred ca Dumnezeu a rămas în urmă cu facturile”, se amuză Raul. Se întunecase totul în jurul și aerul devenise mai rece și cu un miros grețos. Dar nu se mai afla în biroul lui, totul devenise înfricoșător dar familiar. Totul părea dintr-o altă eră, o eră a întunericului care îi era foarte cunoscută lui Raul. Se vedeau umbre peste tot, umbre care se mișcau. Păreau a fi oameni, dar nu aveau fețe și nu se auzeau voci. Erau sunete ciudate ce păreau tridimensionale. Erau ființe din umbră, care-l atrăgeau și vocile lor îl asurzeau. Podeaua era din lemn înnegrit, din loc în loc pereții erau acoperiți cu mucegai, scurgându-se lăsa urme negre pe nuanța gri a peretelui, un tablou sinistru al morții. Aveai impresia că te afli într-un sicriu. Totul era în nuanțe de negru, chiar și lumina avea o nuanță de gri. Vroia să se ridice dar ceva îl țintuia jos, avea mâinile și picioarele legate de scaun. Se zbătea cu furie încercând să se elibereze din acel scaun al torturii. Cu cât încerca mai mult cu atât legăturile se dublau și oricât ar fi încercat să țipe nu reușea să scoată nici un sunet. Îți aducea aminte de acea noapte când se simțise privit de cineva din umbră în timp ce dormea, totul era asemănător acum. Spațiul, aerul, umbrele, chiar și zgomotele erau la fel.
Totul a dispărut precum un vis, toate erau la locul lor. Era puțin cam amețit și nu-și aducea aminte nimic. Se uită curios la ceas și observă că trecuseră aproape 2 ore de când vorbise cu Aida. Dar nu-și aducea aminte nimic :”Ce dracu se întâmplă? Tocmai am pierdut două ore și nu știu cum. Poate că din cauza oboselii am adormit, se gândește Raul. Da, cred că asta este, am adormit.” Știa de ce are nevoie. O doză din acele prăjituri delicioase de la mica cofetărie de după colț „TONY’S”. Da, prăjiturile erau cea mai mare slăbiciune a lui Raul încă de când era mic copil. Mereu răspundea la întrebarea „Care e mâncarea ta preferată?” cu răspunsul simplu „Prăjituri”.
În acea zi ceva avea să se schimbe pentru Raul. Cei de la TONY’S îl cunoșteau pe Raul, era clientul lor fidel. Nu dura mai mult de cinci minute ca să ajungi la cofetăria de la colț. Dar de această dată Raul era mult dus pe gânduri, ceva nu-i dădea pace. Dintr-o dată se trezește în brațe cu cineva:”Ce dracu!”. O domnișoară drăguță îi stătea în brațe. Și așa cum se întâmplă în asemenea situații nici unul dintre cei doi implicați în incident nu are curaj să rupă tăcerea. El era prea rușinat ca să mai poată scoate un cuvânt. Liniște ca în mormânt. Ea era surprinsă că acel tânăr o strânge destul de tare în brațe.
- Îmi cer scuze! spune tânăra domnișoară.
Domnișoara se pare că are mai mult curaj ca să rupă tăcerea. Se pare că nu era genul de fată timidă, ba din contră, era destul de înțepată tânăra din brațele lui Raul.
- „Ce frumoasă e, prea frumoasă parcă, gândește Raul în mintea lui. M-am trezit cu un înger în brațe, norocos mai sunt azi.” Ca orice bărbat Raul deja se gândea la aspectul fizic al fetei. Tipic bărbătesc.
- Te iubesc! Se aud cuvintele din gura lui Raul.”De ce am zis asta? De ce dracu am făcut asta?” Se citea pe fața ei că era puțin șocată și se chinuia să spună ceva.
”Bărbații spun multe în preajma femeilor dar să spui ”Te iubesc” unei fete pe care nu o cunoști e nebunie curată. Dar să vedem ce se întâmplă mai departe cu cei doi tinerei.”
- Poftim? Uhhhh! Am rămas puțin blocată, poate aveți plăcerea să-mi explicați și mie ce se petrece! Că sunt cam în aer acum. Și încă ceva, ne cunoaștem de undeva domnule? întreabă speriată Andrada.
Se putea citi pe fața ei că era uimită dar și puțin amuzată de acest eveniment. Andrada era numele ei sau cel puțin așa credea el. „De unde îi știu numele? Mda... ziua de azi a fost plină de evenimente ciudate, bine că am parte de unul foarte plăcut într-un final.”
- Te cheamă Andrada? Am impresia că-ți știu numele. A fost o zi cam ciudată pentru mine și sunt puțin zăpăcit după toate evenimentele de azi.
- Da. Dar...
- Nu mă întreba de unde știu că nu am nici cea mai mică idee. Ești frumoasă!Știai? Și îmi cer scuze că am dat peste tine, dar mă bucur că am făcut-o, o privește în ochii ei verzi și îi zâmbește.
- Ohhh. Merci, dar tu așa te dai la toate fetele de care te lovești? Întreabă Andrada făcând ușor cu ochiul. Să știi că nu am mai întâlnit pe cineva așa nebun ca tine, râde ușor ea.
- Eeee... Stai liniștită că încă nu am început să mă dau la tine. Raul zâmbește, răspunzându-i în același fel.
Cei doi se țineau încă în brațe dar nici unul dintre ei nu și-a dat seama de asta decât mai târziu și atunci s-au rușinat amândoi. Erau precum doi adolescenți la prima întâlnire. Destul de amuzant dar și penibil. Raul salvează meciul chiar în ultimul moment, că se ajunsese deja în prelungiri și nu stăteau deloc bine în apărare:
- Eu mă îndreptam spre cofetărie. Vrei să accepți o invitație de la domnul care ți-a spus „Te iubesc” de la prima întâlnire?
- Ești tare drăguț și amuzant, mă faci să râd. Dar știi…mai esti chiar fenomen, eu nu-ți știu nici măcar numele, începe să râdă ușor.
El se uită la acel zâmbet și parcă rămâne hipnotizat.
- Îmi cer scuze. Raul, răspunde el într-un final.
Cei doi tineri se îndreaptă spre cofetărie vorbind - râzând, imaginea perfectă a unui cuplu desprins dintr-un roman. Cine ar fi crezut că cei doi tinerei abia s-au cunoscut acum cinci minute. Pentru fiecare suflet din această lume se naște un suflet pereche și doar dacă ești cu adevărat norocos poți sa te lovești de el sau să te lovească el pe tine. Așa cum s-a întâmplat în această după-amiază de aprilie într-un mic oraș. Dar în viață nimic nu e la întâmplare, nu există coincidențe.
A urmat o lungă și plăcută conversație la o masă din colțul acelei cofetării. Cei doi tineri atrăgeau atenția celorlalți clienți prin buna lor dispoziție. Glumeau, zâmbeau și se simțeau foarte bine. Poate că cei doi se simt bine împreună sau poate că urmează o relație serioasă! Cine știe...poate că vom afla mai târziu.
Dar să-i lăsăm pe acești tinerei singuri pentru câteva momente și să aruncăm o privire în cealaltă parte a orașului. Biserica Sfântul Pedro, cea mai veche clădire de pe malul râului Santz dar și cea mai înaltă, veghea parcă asupra orașului. Nimeni nu știa istoria acestei biserici, era învăluită în mister atât ea cât și fondatorul ei. Se auzeau multe povești despre această misterioasă clădire, unii chiar spun că ar fi fost ridicată într-o singură zi. Să lăsăm legendele și povestirile despre trecut pe mai târziu pentru că...
Era o zi de luni și așa cum e normal lumea nu prea dă ochii cu biserica, cel puțin în ultima vreme. Mai sunt și unele excepții, de exemplu atunci când se mai trezește câte unu că s-a plictisit de viață și se gândește că e Hawaii pe lumea cealaltă . Acum ce să-i faci, omul are dreptul să viseze orice... Așa cum spuneam, totul era ca în cimitir, adică pustiu. Totuși un lucru ieșea din tiparul acelei zile de luni, și anume un cerșetor la ușile bisericii. Nu prea aveai norocul să te împiedici de vreun cerșetor prin acest oraș.
Un veston negru și murdar cu Dumnezeu știe ce, completat de o pereche de pantaloni cârpiți acopereau acest trup blestemat de timp și urât mirositor. Bietul om își primea câțiva bănuți și ceva mâncare, de la puținii trecători care-l observau, mai mult din scârbă decât din milă. Așa se întâmplă peste tot în mica noastră lume unde, din păcate, nu se nasc căței cu covrigi în coadă. Preotul bisericii, mic de statură, să nu vă gândiți la altceva, îl primește pe bietul om în biserică pentru a-i oferi ceva cald de mâncare și un loc bun de odihnă. Ochii bărbatului erau complet albi și privirea lor te îngrozea, dar totuși era doar un om amărât. De ce ar trebui să-și facă griji micul părinte? El doar încerca sa fie un bun creștin cu acești oameni bătuți de soartă. Theodore, acesta era numele preotului, era cunoscut pentru sufletul lui cald și pentru că încerca tot timpul să ajute. Era un omuleț foarte calm și plăcut de toată lumea care îi vizita biserica. Dar cred că moartea nu stă la taclale ca să afle dacă cel destinat trecerii în neființă a fost bun creștin sau nu. Totul se reduce la câteva secunde și atât.
Câteodată e bine să mai întorci capul și în partea cealaltă, dar marea problemă este că nu știi niciodată ce este ascuns în spatele acestor suflete muritoare. În timp ce părintele căuta ceva de mâncare pentru bietul om, acesta profită de lipsa de atenție a lui Theodore și scoate din mâneca vestonului un cuțit. Cu un zâmbet malefic străpunge pieptul bătrânului părinte și simte o senzație plăcute. Tot trupul parcă îi vibrează și începe să se excite ascultând ultimele bătăi de inimă ale preotului. Ochii aceia albi parcă priveau cu o sete rece cum sângele se scurge pe lama cuțitului, apoi strop cu strop cum picură pe podeau rece a bisericii. Acum se simte deplin excitat, nici când făcuse sex nu fusese așa excitat. Era foarte mulțumit de sine.
- Iartă-l Doamne că nu știe ce..., au fost ultimele cuvinte rostite de preotul aflat pe patul de moarte.
Cu pași agale,dar mândru de sine, bărbatul se îndreaptă spre altar pentru a îndeplini actul final. Pentru asta se afla el aici, să ducă la bun sfârșit misiunea pentru care fusese născut. Ajuns în fața altarului face pregătirile pentru ultimul act. Se așează pe podea formând o cruce din corpul său și rostind:
- Lanif al ănâp! Și se sinucide înfigându-și cuțitul în inimă.
Două trupuri, o biserică și un mister, o scenă a groazei în micul lăcaș de cult. Viața acestui oraș se tulburase și se anunțau schimbări majore în lume.
La cofetărie, la o masă din colț, o tânără brunetă care nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, gesticula energic din mâini. De partea cealaltă a mesei un tânăr, de cel mult 28 de ani, părea foarte interesat de povestea domnișoarei. Cei doi păreau desprinși de realitatea ce continua dincolo de măsuța lor, trăiau clipa lor acolo față în față. Tânărul, un inginer IT, și domnișoara, profesoară la universitatea din oraș, nu știau în mod sigur unul de celălalt cu ce se ocupă.
- Chiar mă gândeam să-mi iau și eu concediu zilele astea, ca na...,o completează Raul pe Andrada.
- Offf! Sărăcuțul de tine, te-ai plictisit aici în orășelul ăsta micuț, îl lovește ea direct. Te-ai săturat de prea mult stat să înțeleg? Nu se mai putea abține din râs.
- Ahaa! Deci așa să înțeleg. Și stimata domnișoară cu ce se ocupă, daca-mi permiteți? Întreabă Raul pe un ton serios. Observ că deja ați intuit că mă ocup cu statul degeaba.
- Eee...hai nu te supăra și tu, mai glumește omul. Că doar nu ești o babă văduvă!!! Îți fac cinste cu o prăjitura, ce zici? Trece supărarea copilașului??
- Te rog frumos, eu sunt un om serios și nu mă pot comporta ca un copilaș de 3 ani, încearcă să pară puțin supărat dar din păcate nu-i iese. În schimb se prăpădește de râs. Îi venea să o sărute pe domnișoara ce se afla de cealaltă parte a mesei.
- Ia uite la el de drăcușor. Faci pe seriosul cu mine? Poate vrei sa primești „un serios” după cap?!, râde Andrada.
- Gluma glumă, dar tot vreau prăjitura, zâmbește Raul.
- Off mai! Ești ca un copilaș. Câți ani ziceai că ai?
- Mai mulți ca tine, deci puțin respect, domnșoară. Amândoi încep să râdă, se simțeau bine, cel puțin pentru moment.
- Am înțeles, tataie sau ar trebui sa zic „Sărut mâna ”? râde ea.
- Să crești mare,copilaș,dar acum e timpul sa o întindem și pe acasă! Îi răspunde el.
- Hmm! Nu prea am chef să plec acasă încă. Ce zici mă scoți la o plimbare prin oraș, tataie?
- Ooo! Desigur micuțo, și pe unde ai vrea tu să plimbăm câinele?
- Aștept să mă surprinzi....
Soarele deja apusese de jumătate de ceas și întunericul se așternuse peste oraș. Doar străzile principale, care erau în număr de patru, mai tăiau din perdeaua nopții prin acei stâlpi vechi cu felinar, bineînțeles că funcționau electric, și dădeau o culoare medievală orașului pe timpul nopții. În rest totul se odihnea în tăcerea nopții și mai vedeai câteva terase deschise iar spre centrul orașului se auzea muzica de la cele câteva cluburi unde tinerii își petreceau timpul dând din fund toată noaptea. Și unde era muzica nu lipsea bineînțeles băutura și în unele cazuri drogurile. Tinerii noștri se plimbau fără să aibă idee încotro merg, totul era la voia întâmplării. Așa a fost și întâlnirea lor, sau cel puțin așa credeau ei. Ceasul de la mâna lui Raul se blocase la douăzeci și treisprezece minute. Abia acum observase și el lucrul acesta.
- Cât este ceasul tău, Andrada?
- Unsprezece și un sfert, răspunde ea uitându-se la o clădire ascunsă în întuneric la cincizeci de metri în dreapta lor. Ce clădire e acolo Raul? întreabă ea mirată.
- Păi cred că e biserica Sf. Pedro, deși se poate să mă înșel.
- Păi... hai să mergem să vedem. Îl trage ea de mână cu putere. Raul încearcă să se țină după ea, că deja mărise pasul și acum aproape că alergau pe aleea pustie.
- Ioi, dar unde te grăbești dragă? Ți se pare ție că pleacă clădirea din loc, că eu unul o văd foarte bine cum stă nemișcată și știu sigur că nu are picioare.
- Acum și tu, facem puțină mișcare de seară,leneșule. Andrada mărește pasul și îl lasă pe Raul puțin în urmă.
- Hai mai repede, melcule, că te întrece până și propria umbră.
Andrada se oprise în dreptul acelei clădiri mărețe, care nu era altceva decât biserica St. Pedro. Privea clădirea și era uimită, era ascunsă în umbră și simțeai cum te privește. Își întoarce privirea în partea cealaltă încercând să-l vadă pe Raul. Dar aleea era pustie, nici o mișcare, nici un sunet.
- Raul! Rauuuuul! Încerca să-și păstreze calmul dar de fapt era speriată. Rămăsese singură pe o alee pustie și întunecată chiar lângă biserică.
Deodată simte cum cineva o apucă de spate, era o mână rece. Andrada încremenise, era stană de piatră. Își pierduse până și vocea și nu avea nici puterea ca să deschidă gura să țipe. O voce se aude din spatele ei.
- Bau bau! Sunt eu dragă, te-ai speriat rău? Începe Raul să râdă.
- La dracu, tu ce crezi?! Ce glume de căcat ai în tine, băi! Îi trântește o palmă peste cap, era nervoasă nu glumă.
- Auuu! Da ce tare dai, glumeam și eu măi! Speram că poate te sperii și îmi sari în brațe. Râde Raul în timp ce se freacă cu mâna pe cap.
- Știi Raul, tu te-ai gândit vreodată la istoria acestei clădiri din spatele nostru? Biserica asta, ce se știe despre ea?
- Păi ce dracu să știu? Mai nimic... dar nici nu m-a interesat până acum, nu prea sunt genul care să meargă la biserică.
- Dar de ce întrebi? Îți plac chestiile misterioase? Se amuză Raul.
- Amuză-te tu pe seama mea că poate o să rămâi să te amuzi singur...am avut senzația când am ajuns aici că biserica asta parcă mă privește. Știu că e ciudat, dar la naiba m-au trecut niște fiori...
Pe aleea pustie din fața bisericii nu se vedeau decât cei doi tineri, în întuneric nu erau altceva decât două umbre de deformate ce luau diferite forme. Nu păreau deloc a fi oameni, era ceva ciudat în forma acelor umbre. Treceau de la o formă la alta atât de repede încât nu era perceptibilă cu ochiul liber. Ceva privea aceste umbre, le pândea din întuneric. Se simțea atât de fericit în timp ce admira acest spectacol de umbre. Știa că e doar prima zi dintr-un sfârșit abia început.
- Aș fi curioasă să știu cum s-a născut această biserică, zice entuziasmată Andrada. Bunica mi-a spus când eram mică multe povești despre biserica asta a noastră. Era frumos când trăia bunicuța și îmi spunea povestioare despre acele timpuri trecute...
- Bănuiesc că erai la fel de fricoasă și când erai fetița bunicii, încearcă Raul să o enerveze iar pe Andrada. Ea nu apucă să reacționeze pentru că el deja era cu un pas înainte.
Dar spune-mi și mie una dintre povestioare, nu le ține doar pentru tine, egoisto.
- Eeee, nu ți se pare că vrei cam multe, băi broscoi? Așa de la prima întâlnire vrei tu tot... Nu cumva vrei să facem și sex acum?
- Nu ar fi o idee rea, răspunde Raul.
- Taci nesuferitule, că glumeam. Sau mai vrei una peste cap? Întreabă ea frecându-și palmele gata de acțiune.
- E de ajuns una de la prima întâlnire, dragă. Acum vreau o povestioară.
- Păi ști cum e când ești copilaș, tuturor ne plac povestirile bunicilor când suntem mici.
Cred că aveam șase ani și ,apropo,nu mă jucam cu păpușile, eram la bunici pe timpul weekend-ului. Nici nu mai știu sigur dacă era vară sau primăvară, cred că era vara totuși. În fine!
Bunicii mei au o căsuță aici în afara orașului și îmi plăcea la nebunie să merg pe la ei, abia așteptam sfârșitul de săptămână. Bunicul meu murise când eu aveam abia 2 ani și eram doar eu cu buni acasă. Îmi plăcea cel mai mult să o ajut să pregătească masa, era așa distractiv să faci mâncare cu buni. Era să omit ceva, singura masă la care nu participam era micul dejun, eram cam leneșă pe atunci când venea vorba de trezit dimineața. Mai făceam eu si alte prostii când eram mică, dar asta nu e important acum, să trecem la partea interesantă pentru tine.
Seara buni îmi spunea o povestioară, afară pe verandă. Era atât de liniște încât îți era frică să deschizi gura. Se auzea doar vântul și din când în când câte un greieraș rătăcit. Buni începea tot timpul cu aceeași vorbă ”Știi tu Adda...”, așa îmi spunea bunicuța. Era singura care mă striga Adda.
”...eu am văzut și auzit multe. Toate au un început scumpo. Chiar și biserica noastră de aici are o istorie pe care mulți nu o știu, iar cei care o știu se fac că au uitat. E o poveste îngropată demult în pământ. La început pe aici nu era nici o biserică, era un oraș de negustori. Timp de câteva secole acest oraș s-a dezvoltat dar tot nu exista încă o biserică. Tot ce îți spun acum Adda am auzit și eu de la bunicul meu care la rândul lui a auzit de la bunicul lui și așa mai departe. Înțelegi tu scumpo? Câte ceva am mai uitat și eu că sunt bătrână, dar asta nu am uitat-o întreaga mea viață. Totul a început prin secolul XIV cred, și de atunci trecutul apare tot mai deformat. în orașul nostru din trecut a venit un preot care s-a stabilit aici și dorea să ridice o biserică aici în oraș. S-a adresat conducerii orașului pentru a cere sprijin dar a fost refuzat. Peste tot unde se ducea și cerea ajutor era refuzat. Se pare că pe atunci nimeni nu-și dorea o biserică în oraș. La ultima lui încercare de a obține aprobarea conducerii orașului i s-a spus ca dacă va construi biserica într-o singură zi toți vor fi de acord. Nimeni nu se aștepta ca el să încerce dar să mai și reușească. El a reușit să construiască biserica St. Pedro într-o singură zi. Nimeni nu știa cum a reușit, mulți credeau că a fost mâna Domnului. Alte voci spuneau că a e ceva necurat la mijloc. Mai ciudat este ce a urmat după ce biserica a fost construită. La scurt timp după deschiderea oficială a bisericii au început crimele. Crime oribile, toți copii au fost uciși, fete și băieți. Parcă toată lumea înnebunise. Vedeai bărbați care își omorau copiii cu sânge rece și apoi se sinucideau. Totul era un coșmar și femeile priveau speriate cum bărbații se transformă în monștri. În numai trei zile populația orașului se înjumătățise. Nopțile deveniseră din ce în ce mai lungi și parcă soarele era tot mai palid. După aproape o săptămână peisajul devenise tot mai gri, toate culorile dispăruseră și totul era îmbrăcat în umbră. O umbră ce se extindea tot mai mult cu fiecare zi ce trecea. După exact treisprezece zile totul a început să revină la normal. Nimeni nu-și putea explica cele întâmplate. Mulți dintre cei râmași s-au îndreptat spre biserică pentru să-i mulțumească Domnului că au supraviețuit acestui iad. Dar ce au întâlnit acolo i-a speriat și mai mult. În mijlocul bisericii, pe podeau rece stătea trupul rece al preotului. Avea brațele ridicate la 90 de grade și picioarele apropiate, formând o cruce din trupul său gol. Nimeni nu știa care a fost rolul acestui preot necunoscut, care își spunea Pedro, în acel masacru crud. Dar cine reușise să-l ucidă pe preot și să rupă blestemul, asta se întrebau toți. Dar cu timpul oamenii au uitat, oameni noi au pășit în oraș și trecutul a fost deformat. Erau doar legende pentru copii mici. Dar știu că ceva adevăr există în aceste întâmplări. Pentru că cea care l-a omorât pe preotul Pedro era stră-stră-străbunica bunicii mele. Să nu uiți Adda că trecutul se întoarce și te urmărește.”
Asta e povestirea bunicii mele, nu știu cât este de adevărat. Erau doar povestiri pentru copii.
- Chiar că e o poveste interesantă. Și nu te-ai gândit niciodată să verifici trecutul acestui oraș să vezi ce s-a întâmplat cu adevărat? Eu unul aș fi tare curios, răspunde entuziasmat Raul.
- Am încercat să aflu câte ceva… dar în zadar. Dar totuși am aflat altceva mai interesant. Prin anii 1800 un orășel a dispărut complet, pur și simplu șters de pe acest pământ. Fără supraviețuitori, fără semne că acolo ar fi existat un oraș cândva. Lucruri misterioase, nu doar povești Raul.
O ploaie torențială îi obligă pe cei doi să-și găsească adăpost în acea veche biserică.
Biserica nu era iluminată deloc pe timpul nopții și te cam treceau fiori prin oase când te apropiai de ea. Avea un design ciudat, aveai impresia că se uită la tine, era ceva ca o umbră și parcă prindea viață. Ajunși în fața bisericii nu prea mai erau așa entuziasmați de venirea lor aici, era cam înfricoșător. Era așa liniște aici, se auzeau doar greierii și bătăile inimii celor doi. Raul își face curaj și intră pe poarta deschisă pășind pe alea pietruita din curtea bisericii care te conducea spre intrarea semeață a bisericii.
”Priveam din umbră și așteptam cu nerăbdare începutul. Orice sfârșit își are un început și eu știam asta, dar ei nu o știau încă. Curând va începe totul.”










Capitolul 2 Frica de trecut






La etajul unu, al casei de lângă vechea școală, un bărbat stătea nemișcat și privea pe fereastră. Era pauză și copii se bucurau din plin de ultimele zile ale verii din acel an. Se vedea pe fețele lor că erau fericiți și nu aveau nici o grijă, parcă trăiesc într-o lume a lor, total opusă cu realitatea celor mari. Era hipnotizat de bucuria și fericirea celor mici, se simțea atras de lumea lor. Avea și el amintiri din copilărie, dar nu erau așa plăcute și pline de zile senine. Erau amintiri negre pe care încercase să le uite, dar îi reveneau mai tot timpul în minte.
Stând la fereastră și privind afară uita complet de toate. Dar...
Ceea ce vedea el pe fereastră nu era imaginația lui care îi juca feste, chiar se întâmpla. Cerul se întunecase și aerul avea un miros înțepător și putred. Cu siguranță nu mai era imaginea unei zile de vară, ci a unei zile de groază. Pe locul de joacă al școlii nu se mai vedea nici un copil, locul lor fusese luat de umbre pline de viață.
Bărbatul era încremenit. Inima îi sărea cu putere din piept, o frică soră cu moartea pusese stăpânire pe el. Deși era un om cu frica lui Dumnezeu, în clipa de față nu mai era în stare să creadă în ceva. Simțea cum spațiul se strânge în jurul lui, avea impresia nu mai are loc în propriul trup. Se auzeau sunete, multe sunete. Nu mai suporta, urechile îi țiuiau și simțea o durere groaznică în cap. „Nu mă pot mișcaaaaaaa! Doamne, nu vreau să mor.” Îi venea să plângă, se abținea din răsputeri, dar nu credea că poate să mai îndure acele voci. Își dăduse seama că acele sunete acum se auzeau clar și erau voci care spuneau același lucru. „ Ednirp ițop en un....” doar atât a putut să înțeleagă.
Nu mai era doar o poveste spusă de bunicul ca să te sperie noaptea sau o plimbare prin cimitir într-o noapte cu lună plină, era ceva malefic. Acele umbre parcă te urmăreau, îți ascultau frica și te simțeai atras de ele. Te doreau, te chemau acolo în acel loc uscat, fără spațiu și timp. Stomacul îi provoca dureri, frica se instalase în tot corpul. Totul îi provoca greață și vroia să verse tot din el.
Brusc totul a devenit la fel, soarele era sus pe cer, copiii se jucau în curte, aceeași zi de vară. Dar nu totul era la fel, Tom era transpirat de parcă făcuse duș și tremura din tot corpul. I-au trebuit cam treizeci de secunde să-și revină din transă.
- Ce dracu a fost asta? Se întreba pe sine Tom. Eram aproape sigur că o să mor. Doamne ferește! Și își face semnul crucii.
Tom deschide fereastra să ia o gură de aer, toate cele petrecute îl sufocaseră. Simțea cum adierea ușoară a vântului îi mângâie fața, era caldă precum atingerea moale a soției lui. Privirea îi alunecă pe micii elevi din curte. Un gând îngrozitor îî trece prin minte și tresare. „ Ce naiba e cu mine? Ceva nu e în regulă aici...” O voce îi răspunde:
- Nu sunt copii, sunt umbre. Uită-te(cratima bai!!) în ochii lor, ce vezi? Zi ce vezi Tom!
- Văd întuneric și ură, văd umbreee...
- Te vor Tom, vor să te omoare. Trebuie să-i omori, că altfel te iau cu ei acolo.
Tom se uita speriat afară.
- O să fie mai rău decât ce ți-a făcut tăticu. Nu vrei să se mai întâmple iar, nu-i așa Tom?
- Nuuuuuuuu! Nu mai vreau... Te rog! Te rog!
- Omoară-i! Unu câte unu,Tom.
Abia ținânduse pe picioare Tom aleargă până în bucătărie. Se uită cu o privire de nebun căutând un cuțit, ceva cu care să poată ucide. Coboară scările în grabă și se îndreaptă spre mica curte unde se aflau copiii. Vecina, doamna Santz, îl vede pe Tom plecând în grabă și strigă în urma lui:
- Hey, Tom! Ai pățit ceva?
Dar Tom nu mai auzea nimic și nu mai vedea nimic în acel moment. În mintea lui era un singur lucru „Să-i ucid”.
Ajuns în apropierea porții de la școală se relaxează puțin și se oprește din alergat. De data aceasta merge normal, ca să nu sperie copilașii. Primul copil care îi iese în cale e o fetiță de opt anișori.
- Te joci cu mine nenea? Întreabă bucuroasă fetița.
Tom nu zice nimic, se apleacă spre fetiță și cu rapiditate înfige cuțitul în pieptul mic al fetei. Fetița nici nu a știut ce se întâmplă, l-a văzut pe nenea că se apleacă și apoi a simțit ceva cald în piept și totul a devenit negru. Trupul fetei s-a prăbușit în nisipul cald și ars de soare. Fără să mai stea pe gânduri Tom a trecut la următorul și apoi la următorul, șase copilași căzuseră victimă acelui cuțit pe care Tom îl ținea în mâna stângă. Cele șase trupuri creau un peisaj malefic, fiecare era așezat astfel încât să formeze o cruce pe pământul cald și atât de roșu. Ceilalți copii începuseră să țipe și să plângă.
Tom știa că e timpul să plece, să fugă cât mai repede. Era o imagine de coșmar dar se simțea bine, mai bine ca niciodată. Mai avea ceva de făcut și cu asta termina ceea ce începuse.
Plin de sânge, Tom alerga pe străzile din oraș căutând ceva. Toți cei care îl vedeau se uitau ca nebunii la el. Erau prea șocați, nu se mai întâlniseră niciodată cu așa ceva. Era ceva străin pentru acest oraș ceea ce s-a întâmplat în acea după-amiază.
Când ajunse în fața bisericii se oprește. Intră în curtea bisericii și o admiră.
- E atât de mare și impunătoare.... e vie.
Se așează în genunchi și strigă:
- Sap lumirp!, și mâzgălește ceva cu sângele de pe palme pe poarta bisericii.
Se adunaseră câțiva oameni și priveau încremeniți această scenă îngrozitoare. Nimeni nu făcea nimic, nu aveau curajul să se miște sau să zică ceva. Tom stătea în genunchi cu cuțitul în mână și se uita când la biserică, când la mulțimea de oameni. Fără să clipească, cu ambele mâini, își înfige cuțitul în inimă.
- Izemru ut!, au fost ultimele lui cuvinte înainte ca trupul neînsuflețit să se prăbușească pe alea pietruită din curtea bisericii.
Părintele Pedro apare în mijlocul mulțimii și se îndreaptă spre cadavrul lui Tom.
- Doamne iartă robul tău! Odihnește-i sufletul în pace. Îți mulțumesc, șoptește doar pentru sine preotul.
În timp ce rostea aceste cuvinte pe fața preotului se vedea umbra unui zâmbet. A întors capul și a privit spre est plin de speranță. Aștepta de ceva secole această zi.
Soția lui Tom își face apariția prin mulțime. Era cu lacrimi în ochi și încerca să-și facă loc cu coatele. Ajungând lângă trupul neînsuflețit al soțului pică ca secerată. Era prea mult pentru ea într-o singură zi. Doi vecini îi sar în ajutor și reușesc să o aducă în biserică să-și mai revină puțin.
Mulțimea agitată a început ușor-ușor să plece care pe unde își avea casa, așa că până pe la ora șase în fața bisericii nu mai rămăsese decât Tom.
A doua zi soarele refuzase să-și mai facă apariția pe cer. În oraș se instalase panică. Pe timpul acelei nopți se întâmplaseră mult mai multe decât își poate imagina un om. Aproape toți copiii fuseseră omorâți de proprii părinți. Era un tablou al unui război fără limite. Mulți începuseră să se vâneze între ei, nu mai erau oameni ci deveniseră animale.
Femei tinere care erau violate și apoi ucise încercau în zadar să strige după ajutor. Se zbătea în brațele acestor monștri care încercau să-și satisfacă poftele carnale, însă fără nici un rezultat. Peste tot se vedea doar sânge, pământul devenise roșu iar cerul începuse să ardă. O perdea de foc cobora din cer și-și făcea drum spre oraș, mătura tot în drumul ei. În urmă lăsa doar umbre a tot ceea ce fusese înainte. Nimic nu ardea dar totul murea. Acele ființe, care nu se mai pot numi oameni, încercau să fugă speriați de acel val de foc. Nimeni nu mai avea nici o scăpare. Totul fusese pornit cu mult înainte și acum era prea târziu ca cineva să mai facă ceva. Acei oameni erau damnați la o existență în umbră.
Părintele Predo aștepta în biserica sa sfârșitul acestui proces. Așteptase de prea mult timp acest moment, și deja simțea gustul amar al morții. Biserica era universul său de când a ajuns pe pământ. Simțea ura, frica și moartea celor din jur și era fericit.
- Atâtea secole și așteptări, în sfârșit am reușit! Ființele astea muritoare îmi provoacă scârbă.
Încă un oraș devenise parte din universul întunecat al umbrelor. O realitate a umbrelor care încerca să cucerească lumea celor vii. Totul era învăluit în umbră. Cerul era cenușiu, totul era în nuanțe de negru și gri. Toți cei care erau prinși în această realitate deveneau doar umbre, lipsite de suflet. Erau pionii unei ființe supreme într-un război cu lumea cealaltă. Nu avea nume, înfățișare sau formă, el a fost ”Primul”. Avea nevoie de cât mai multe suflete din lumea cealaltă și cei care nu reușeau să-i satisfacă cererile erau pur și simplu oferiți drept hrană Bisericii.
Era pur și simplu o luptă între realitate și umbra acesteia, între ceea ce vezi și ceea ce nu vezi. Te uiți în oglindă și vezi că totul nu e ceea ce pare. E pur și simplu imaginea lumii noastre în oglinda realității.
Pășești pe pământul moale care nu e altceva decât oase ale semenilor tăi…se aud cum trosnesc resturile sub pașii grăbiți ai celor orbi. Acest tărâm al umbrelor nu e altceva decât propria noastră lume, plină de ură, cruzime și sălbăticie. Lupta continuă și se pare că realitatea pierde controlul asupra propriei imagini. Anii trec și totul devine tot mai negru și mai plin de ură. Granița dintre iad și paradis nu a fost și nu va fi niciodată bătută în cuie, totul se poate dărâma mult mai ușor decât s-a construit. Viața își are prețul ei iar moartea vine să-și ceară dreptul înapoi.
„Istoria oricărui oraș are pete negre și care până la urmă ies la suprafață. Răul era la el acasă și jocul abia era la început...”








































Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
 
FRAGMENTE DIN PRIMUL MEU ROMAN
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Oglinda Literara :: Anunturi :: Anunt 1-
Mergi direct la: