Oglinda Literara

Acest forum poate fi accesat de catre toata lumea. Acest Forum este pentru toti iubitorii de literatura si prietenii revistei Oglinda Literara. Primim creatii literare ( eseu, proza, poezie) spre publicare in aces forum si in revista Oglinda Literara
 
AcasaCalendarFAQCautareInregistrareMembriGrupuriConectare

Distribuiți | 
 

 Petiție către vremurile odioase

In jos 
AutorMesaj
andre



Mesaje : 1
Data de înscriere : 24/03/2010

MesajSubiect: Petiție către vremurile odioase   Mier Apr 28, 2010 12:46 pm

Fragmente
Eu de la naționalizarea și etatizarea băncilor 47-48 până azi
Bună ziua
Mă numesc Sorin Andreica și ar fi o întreagă istorie despre mine de la naționalizarea și etatizarea băncilor 1947-1948 până azi (naționalizare=etatizare) mai ales că tinerii sunt interesați de perioada odioasă și trebuie să știe, nici eu nu mă consider bătrân pentru că am doar 44 de ani.
Vreau să respect proporțiile între suferința foștilor deținuți politici și a descendenților, a acelora care nu au avut origine socială sănătoasă și care au avut partea lor de suferință cu toate că zăbrelele noastre erau afară, în aer liber. Cei ce cred în esență cu ochii înlăcrimați, cu stăpâniri de sine, mai dau câte o pagină din cartea vieții a tinereților pierdute. Acești sfinți mai înalți decât istoria (mai înalți decât istoria, cum bine zicea cineva)sunt și vor fi pilonii neamului românesc.
Bunicii mei au fost oameni înstăriți au avut: pământ, o fabrică de cherestea, o batoză, un cazan de fiert țuică și o gospodărie cu de toate până în noaptea ce a nimicit toată munca și sacrificiile făcute de neamul meu prin actul de naționalizare, legea odioasă nr.119 din 11 iunie 1948 urmată de celelalte legi și decrete.

1.Mașinile morții

Îi tot aduna și-i ducea la poliția orașului Viseu de Sus. Bunicul aflase de stigmatizare, oprobriul public și legarea în lanțuri iar noaptea în care s-a pregătit arestarea de la centru a gospodarilor nu l-au putut lua prin surprindere că era un om iute de picior. Știind că sunt pe urmele lui era tot timpul într-o stare de hăituială.
Sunetul de alarmă ce se declanșa în sufletul înveninat de prigoană și mereu în alertă era dat de câinele bunicilor mei care adevereste proverbul că este cel mai bun prieten al omului. Acest semnal de alarmă cu ticăitul sau lătratul era dat de fiecare dată când se apropiau cei ce cu ură față de neamul meu vroiau să-l lege pe bunicul.
Înarmat cu o cergă (pătură de lână) de dimensiuni cât o lungime și 2 lățimi de om, sărea peste geamul dinspre apus luând-o la goană încăpuit (speriat) pe munți și prin păduri pe unde avea locuri, unde dormea în frig sub pătura frunzelor din pădure iar uneori se mai ascundea cu frică la o căsuță și un grajd unde vara cosea fănul. Fiind mai tot timpul dispărut iar bunica neavând nici un semn de la el s-a interesat pe la jandari crezând că-i prins. Răspunsul plin de ură, fiind dominați de îndârjeala îndoctrinată a luptei de clasă a fost "unde-i banditul că scot pistolul din sertar și-l impușc". Într-o noapte cei ce cu ură față de munca bunicilor și străbunicilor mei l-au somat și arestat pentru simplul fapt că era un om gospodar.
La somație bunicul le-a răspuns blajin că nu trebuie să-l lege că se duce el singur. Așa a ajuns să fie închis la miliția din orașul ce se află în apropiere. Aflând bunica că-i arestat, degrabă s-a dus la un avocat foarte bun prieten de familie cu bunicii mei. Acest om și-a riscat viața, cariera și familia (care mai târziu prigonita fiind a luat drumul pribegiei, o parte prin capitală iar o parte pe pământuri străine prin America). Înarmat cu înscrisuri de pe la judecătoria Vișeu și cu-n întreg arsenal avocățesc încerca să-l elibereze. În acest răstimp bunicul încarcerat fiind întâlnește o cunoștință care era vizitiu la jandari. Cocișul(vizitiul) reușește să-i spună că o să vină după el de pe la giudeț cu mașini și o să-l ducă, iar că pe cei care i-au dus înainte n-au mai ajuns la Baia-Mare pentru că i-au împușcat pe câmpuri. Cocișul om de treabă și cunoscându-l îi spune că atunci când o să apară o să-l scoată prin ocolul (perimetrul sediului) miliției la muncă și o să-l ascundă. Mașinile morții nu s-au lăsat așteptate, cocișul se ține de promisiune și-l ascunde sub o caleașcă plină cu gunoi, caleașcă care era confiscata și transformată în remorcă de ura luptei de clasă. Nu știu cum dar mașinile morții nu mai așteaptă (probabil or fi fost pline cu alți gospodari sau dușmani de clasă) și pleacă urmând ca să-l ia data viitoare. Învoindu-se cu cei de pe la miliție împreună cu cocișul care-i minte este încarcerat din nou așteptând speriat și foarte supărat întoarcerea mașinilor morții. Ce putea oare să fie în sufletul său știind că urma să-l împuște.
Bunica era aproape tot timpul la avocat acasă insistând și rugându-l să grăbească lucrurile. Apărătorul reușește să pornească judecata și după numeroase declarații reușește să-l scoată printr-o hotărâre judecătorească. Îmi povestea bunica că atunci când l-a așteptat la ușa postului de miliție era alb ca varul, cu ochii adânciți în orbite sclipind de bucurie și cu bocancii fără șireturi neștiind cum să iasă mai repede. De bucuria efemeră bunica i-a dat celui ce păzea poarta o bucată întreagă de slănină (vă dați seama ce foamete era în acea perioadă și care era moneda de schimb). Fabrica era ocupată și păzită de securiști care nu le permiteau nici măcar să se apropie de ea. Pentru bunici începuse urmărirea, o altfel de urmărire, care să ducă la arestarea lui din nou și să ajungă să-l ia mașinile morții. Era hăituit și urmărit tot timpul cu cine vorbește unde se duce și ce face, văzând acestea bunicul mai mult era fugit, ascunzându-se. Foloasele muncii bunicilor și străbunicilor mei le-au tras comuniștii până în 1962 când fabrica a fost o parte mutată și alta demolată.
Bunica îmi povestea că înainte de naționalizare 45-47 au dus-o greu, îmi zicea că atunci când trebuia să dea cotele au încărcat și transportat la gară o căruță plină de cereale, dar îi mai lipseau câteva kilograme și ce să vezi au venit de i-au confiscat de prin casă. Prin alte părți mi-au povestit că intrau și luau tot, nu le mai lăsa nimic din toată truda de o vară. Comuniștii erau adevărații "Jupuitu" a lui Moromete în perioada cotelor. Toată viața lor a fost un chin și o vrajbă cu prigoana comunistă.
Bunicii mei nu au reușit să aibe lumină în casă decât prin anii 80-85 iar televizor de abia în anii 90, după revoluție. Mătușa mea nu era primită la școli pe motiv că nu are origine socială sănătoasă iar părinții mei au dus-o greu. Bine, veți spune dvs. că și alții au dus-o tot așa, dar acuma cred că toate convergeau spre o victorie finală a perversității comunismului. Câte și mai câte pătimiri datorate perversităților vremurilor care începeau să fie din ce în ce mai odioase și elaborate de o inteligență împrumutată de pe nu știu unde care înlocuia închisorile comuniste.

2.Copilăria

Eu în primii ani de viața mă pândea moartea printr-o boală cruntă iar dacă nu erau bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital eram doar o amintire vagă. Câteva din cele ce mi s-au întipărit în minte din anii copilăriei mele și pe care le țin minte, cum ar fi joaca prin spatele batozei care avea un tambur plin de cuie pătrate și groase, deasupra niște site la care nu reușeam să ajung niciodată, doar mă uitam la ele, și pe care o ascunseseră într-o șură mare în capăt dar care a dispărut și ea fără a-mi da seama.
Ce m-a mai marcat a fost moartea străbunicii mele și blițul unui aparat foto care m-a speriat în grădiniță germană. Cu toată ura împotriva clasei mele de dușmani ai poporului eu am crescut la două familii de nemți dintr-un cartier unde se vorbea un dialect nemțesc. Mergeam lunea și veneam sâmbăta luând bătaie împreună cu copilul lor de aceiași vârstă cu mine, el stătea în fața iar eu în spatele lui și când dădea în el nu știu cum se făcea că ajungea la mine iar vorbă lui mama pâinea unsă cu unsoare și cu boia era la ordinea zilei. Părinții mei și-au tras mult de la gură ca să pot învăța germana.
Pentru că erau aproape tot timpul la servici am mai crescut și cu bone care ne-au umplut de păduchi, mama sosea seara târziu iar tata ajungea atunci când nu se mai putea face nimic pentru că odată ajuns acasă era epuizat.
În școala germana am învățat să cânt la flaut da nu prea mult "Alle meine Entchen" (toate gâștele mele) și cam atât. Colegii mei au apărut într-o emisiune la televiziunea romana, emisiunea în limba germană, înainte de a începe m-a apucat cineva de cravată smulgându-mă din mijlocul colegiilor și m-a dus printr-o cameră până când a trecut filmarea. Tot așa am pățit-o în tabără la Vartejul Bucureștilor când am participat la emisiunea șapte ori șapte, tot la televiziunea romană-parcă mai era alta-când după emisiune mă prinde cineva și mă scutură bine de nu realizez ce mi se întâmplă. Făcând legătura între cele două îmi dau seama că nu eram doriți nicăieri. Toată viața mea am fost un taciturn construind un monument al tăcerii oculte.
Nu știu de ce dar parcă eram ciumat sau aveam lepra prietenii, în ghilimele spus, făceau chefuri, sărbători de naștere iar eu nu eram invitat cu toate că îi vedeam cum vorbesc fața de mine să se întâlnească sau să petreacă undeva. Pe mine nu mă chemau, nu vă dați seama ce durere sufletească aveam și cum mă simțeam de marginalizat, cred că le spuneau părinții să mă evite.
Tot așa cu Gyuri un vecin de pe o stradă lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche de teniși să joc fotbal și care mi da. A doua zi mă întâlnesc cu el având tenișii lui în picioare și să vedeți ce pățesc, mă descalță de mă lăsa-n picioarele goale numai cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, eram la două străzi de casa mea și aproape de centru, să fi văzut ce fugă, desculț numai în ciorapi pe stradă până acasă. Bine, veți zice că și alții au avut pățanii din astea și aveau origine socială sănătoasa, dar durerea sufletească n-a avut-o nici unul cum am avut-o eu. Cu tot respectul fața de cei ce citesc și respectând proporțiile, dar cred că cei de teapa mea "pleava și drojdia societății " cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă înțeleagă mai bine. Un alt eveniment pe care acuma îl realizez este momentul când am fost dus cu școala să vedem o fabrică de cherestea să ni se arate un gater cu rotile de transmisie și cu volanta ce se afla sub podea…, parcă cineva mi-a făcut o poza-așa o fost sau este și al vostru.
Eu nu mi-am ținut niciodată pe vremea odiosului ziua de naștere iar la aniversarea de 18 ani când am cheltuit aiurea 800 de lei pe jocuri cu mașinuțe (ca să se justifice urmarea) iar sumă considerabilă pe atunci primită de mătușa mea care m-a căutat toată ziua prin Timișoara făcându-și griji de dispariția mea și care vroia ca pe acei bani să-mi cumpere ceva găsindu-mă pe un pod când mă întorceam spre casă îmi arde o palmă de o țin minte toată viața. Tot așa și la nunta mea pe lângă dar am primit o palmă, de data asta de la mama.
Cam atât a fost cu aniversările mele în afară de un episod pe când eram în clasa întâi, când străbunicul meu mi-a ținut ziua doar în familie și pe care mi-l amintesc bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă pentru premiul trei la secția germană, care locuia într-o casă boierească cu uși și camere înalte având o terasă plină de mușcate pe pervaze de îți era mai mare dragul să stai vara și de unde se vedea vârful unui munte ce veghea ca un martor al oropsiților, fărădelegilor și nedreptăților.
Casa a fost naționalizata și dărămată ca să construiască o clădire rece de betoane să le fie cald minerilor ce lucrau pentru prăbușirea adică propășirea unei lumi utopice în minele dintr-o localitate limitrofă.
Fiind bun prieten cu aproape toți evreii în perioada interbelică și cărora le împrumuta bani tot timpul ca un mic bancher, care dormea iarna-n frig și mânca cu cumpătare să nu cheltuiască banii pe care-i strângea într-o"scatuie"cutie pe care o ținea închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe scară puteai ajunge la ea, la care eu mai târziu când el era foarte bătrân și scatuia era plină de pine de păianjeni iar eu cât o lungime de coadă de mătură mă uitam la acel loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau atâtea sacrificii năruite de tăvălugul proletariatului solidar și plin de ură.

3.La capătul lumii

Bunica îmi povestea că străbunicul a fost în primul război mondial până la capătul lumii unde a stat 8 ani în lagăr -prin câte a trecut-. "Războiul îi tragic și absurd" spunea marele scriitor Camil Petrescu.
Stând pe cuptiori -cuptor cu vatră- cu o cergă pe picioare într-o liniște monumentală asculta atrocitățile tragicului și absurdului. Tristeți relatate ca pe un jurnal de război în care străbunicul fiind luat prizonier în primul conflict mondial le-a trăit cu bocancul pe grumaz, o viață în agonie înspre și la capătul lumii. Fiind în trenurile care pentru cei mai mulți nu avea bilet de întoarcere povestea cum în opririle lor prin gări prizonierii erau folosiți pe post de călăi. Cei cu stea rosie-n frunte îi cobora din vagoanele în care stăteau claie peste grămadă punându-i să spânzure preoți în sutane care erau hăituiți, adunați și legați mai rău decât animalele. Prizonierii erau obligați să-i atârne în ștreang iar scaunul de sub picioare era împins de ciuma de culoarea sângelui care începea să se extindă tot mai tare și mai tare distrugând toată cultura generațiilor de-a rândul. Până la ciuma roșie era unul dintre cele mai credincioase și evlavioase popoare cu o cultură demnă de invidiat, martori fiind bisericile și palatele rămase întregi după ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani străbunicul este ținut prizonier ducând o viață cumplită de supraviețuire. În al optulea an se întoarce bolnav și sleit de puteri doar printr-o minune.
În cel de al doilea tragic și absurd, îmi povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o familie de evrei în timpul nazismului dar care dorea să fie cu familiile lor au plecat fiind duși în lagăre unde și-au găsit sfârșitul. Familia mea a fost prietena cu evreii generații de a rândul. Străbunicul era foarte bun prieten cu primarul Ștrifundă un mare erou al luptei de clasă care a fost prigonit prin munți, luptând împotriva urii și îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane utopice iar împreună au fost la Alba Iulia cu drapele fiind mândri că sunt romani.

4.Liceul

Acuma realizez că perioada cea mai învolburată a vieții mele era cea din liceu și parcă cu predilecție pentru această etapă a vieții cum de altfel am observat că în anii 80 s-a întâmplat ceva, las istoricii să clarifice, ceva ce i-a determinat pe îndârjiții vremii să ascute lupta de clasă să fie mai persuasivi devenind mai elaboriosi în a încerca rezistenta umană, în ai persecuta pe dușmanii de clasă și ai prigonii cum bine zicea cineva.
Toată viața am fost un om credincios iar de multe ori în perioada asta mi-am pus întrebarea despre ceea ce susțineau și susțin unii oameni de știință ca universul este infinit.
Să fie oare infinit, nu exista așa ceva, infinit este ceva care nu se termină niciodată, nu se poate să nu aibe un capăt în afara faptului că poate fi o sferă, galaxia noastră, dar atunci și acestă sferă trebuie să fie mărginită de ceva, poate de o altă galaxie și tot așa. În afara universului poate să nu existe nimic dar și acel nimic trebuie să fie ceva cât de puțin. Răspunsul pe care mi l-am dat este că există Dumnezeu ca numai El a putut crea lumea, pământul și universul. Mă întrebam cum se poate ca creștinismul și mahomedanismul să aibe identic două persoane Dumnezeu cu fiul sau Isus Cristos și să aibe o carte sfântă Biblia iar la arabi, cu tot respectul față de credința lor, să-l aibe pe Mohamed și Alah având cartea sfântă și foarte respectată Coranul sau că Biblia să fie în mare parte asemănătoare în mai multe colțuri din lume. Aproape toți de pe glob au ajuns să se închine cuiva de-a lungul vremurilor(mai puțin comuniștii), budiștii să se închine lui Buda, grecii la început se închinau zeilor, adepții darwinismului se închinau și se închina științei cu toate că și ei petrec bucurându-se de sărbători (comunistii nu aveau sărbători) sau cum afirmau școlile filozofice chinezești Kun Fu Tzu sau Lao-Tzu ca lumea s-a format din cele patru elemente apa, focul, lemnul, pământul și metalul sau confucianismul s.a.m.d.(și tot comuniști sunt) Mulți vor zice că nu puteau să-și explice fenomenele naturii și se închinau unei ființe supranaturale, dar chiar aproape toți de pe glob să ajungă să se închine numai comuniștii nu(zic eu acuma). Las oamenii mai competenți în ale religiilor să clarifice eu mi-am spus un crez al meu că există Dumnezeu. Doamne apără și ne păzește. Uite așa în această perioadă am stat și am cugetat fără a avea pretenția că voi deveni filozof.

5.Urmărirea

Perioada din liceu a marcat începutul urmăririi mele efective după un eveniment care mi-a marcat viitorul. Într-o zi de vară aud gălăgie în fața liceului, curios mă duc și eu, când ajung acolo văd un profesor urcat pe acoperișul instituției pe care îl cunoșteam din vedere, lume multă adunată, prin preajma două boxe mari scoase în fața casei de cultură care mergeau cu putere ca să nu se audă ce zicea, ca să-l bruieze.
Nu stiu cât am stat pe acolo dar am plecat înainte de a se sfârși. Într-o zi după acel manifest de nemulțumire spus cu curaj pe acoperișul liceului împreună cu un coleg de an mă îndreptam spre casă, în drumul nostru prin parc zăresc în fața unei bănci câțiva colegi din clasa lui iar pe bancă pe acel profesor pe care îl văd acum aproape cărunt, spunea ceva, nu mai știu exact ce dar parcă era ceva filozofic. Mă opresc, stăm câteva minute și apoi plecăm. Era așa de cărunt, cum o putut încărunți așa de repede prin ce coșmaruri o fi trecut. Nu trece mult a doua sau a treia zi sunt chemat din clasă la director, îngrijorat și speriat la culme oare ce am făcut, ajung acolo și intru, în locul directorului era o persoană pe care nu o cunoșteam era de pe la comenduire…
Ăsta o fost unul dintre momentele fatidice ale mele unul din multele care au urmat…
După acest refuz mă simțeam urmărit iar frica de la acea întrevedere persista, de fapt nici eu nu mai știu ce simțeam dar că sunt urmărit și evitat de toți simțeam tot timpul. Nu mai știu exact cât a trecut după acest eveniment că ajung să fiu bătut și băgat în spital cu o cicatrice la buza de sus de un oarecare nume de marinar pe care Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească-n pace. Mai târziu când am mers în armată acel individ de la comenduire, îmi dau seama de abia acuma, mi-a pus o vorbă bună să ajung la vreun diribau (construcții cfr) că era de față, dar nu i-a reușit că parcă o mână nevăzută m-a salvat (soarta avea alte planuri cu mine mult mai învolburate. Într-o zi stam pe bancă cu un coleg și îl văd cu coada ochiului pe acel personaj de la comenduire cum trece aproape de mine chiar în spatele meu ca să audă ce vorbesc, mi-am dat seama după modul cum se fofila că mă urmărește. Eram evitat de toți și mă simțeam așa de marginalizat parcă trăiam pe o insulă pustie. Tot pe marginea prăpastiei eram.
Ce să vă mai zic că după acel eveniment parcă aveam o lepră și o ciumă mai mare de mă evitau toți mai abitir decât înainte, nu mai aveam cu cine să ies iar aproape toți mă priveau cu răceală ferindu-se de mine și eram mai tot timpul singur.
Nu trece mult și-mi fac analizele pentru că nu mă simțeam prea bine, mă dureau incheieturile și oasele. Medicul mă internează și-mi pune diagnosticul de reumatism poliarticular începând să-mi dea un tratament cu aspirine și-mi prescrie 10 tablete deodată ca apoi să scadă doza. Când aud îmi zic în sinea mea ca ăsta vrea să mă distrugă cu atâtea aspirine(să-mi mănânce pipota, cum zicea cineva pe atunci). Nu știu dacă se prescriu atâtea aspirine deodată pentru un tratament dar speriat cum eram și simțeam că mi se dorește ce-i mai rău mă fac că le iau și pe urmă le arunc fără să mă vadă nimeni…
Începeam să am coșmaruri, mă visam într-o cușcă cu două laterale de gratii și ce mă mai speriam, ca apoi să mă trezesc și să mă rog la Dumnezeu, rugăciune care mă liniștea putând adormi. Spaima era mare pentru că mă simțeam urmărit iar când eram foarte obosit din cauza stresului și mai târziu din cauza epuizării muncii în fabrică visam că duc în brațe bolovani care erau așa de mari că de abia reușeam să-i port și ce mă mai durea buricul că a doua zi nu eram bun de nimic. Uneori în timpul liceului mă visam în închisoare în fața celulelor și mă speriam așa de tare în somn că nu stiam ce se întâmplă cu mine iar de multe ori trezindu-mă din coșmaruri mă puneam în genunchi și mă rugam îngerașului meu,

"Înger,îngerașul meu,
roagă-te la Dumnezeu,
eu sunt mic,tu fă-mă mare,
eu sunt slab,tu fă-mă tare,
totul locul mă păzește,
și de rele mă ferește"

-reușind ca după un căscat să adorm,așa treceau nopțiile cu spaimă și cu chin-
În perioada liceului ca și mai târziu ascultam la radio Europa Libera dar de cele mai multe ori ascultam Vocea Americii, parcă îmi plăcea mai mult si ce mai butonăm eu să reușesc să prind postul pe calea undelor, dar se auzea cu mare greu la radioul pe care-l aveam noi și eram atent la ce oră începe emisiunea în limba româna ca a doua zi să pot să ascult din nou, îmi plăcea…

6.Armata

Armata pentru mine a fost una dintre cele mai grele etape ale vieții. În prima zi când am ajuns la cazarmă am fost duși la tuns și dați cu un praf al cărui rost nu-l știam. Când mă tundea frizerul m-a cuprins " o tristețe iremediabilă " - vorba lui Topărceanu - care mă însoțit aproape tot timpul, tuns la zero mă simțeam foarte, foarte supărat, ca un deținut. În primele zile eram mai mult pe la sanitari pentru o deviație de sept care trebuia cauterizată. În perioadă (în primele luni de armată) făceam o instrucție epuizantă iar pentru mine era ceva mai mult parcă eram predestinat să fiu batjocora " căprarului comandant " in Șorogari pe variantă (loc de instrucție) unde curgea Calcaina, o apă murdară de sudoarea instrucțiilor fără rost și care năvălea lin de parcă ar fi stat pe loc.
Fiind toamnă sufla un vânt rece de-ți înghețau oasele iar un căprar cu nume de erou de roman mă "simpatiza". Când eram pe câmpul de instrucție mă lua separat și bătându-se cu palma aproape tot timpul peste picior lângă fesă îmi zicea "pas aici" si mă alerga la un copac izolat căruia îi spunea "copacul lui Crăciun" batjocorindu-mă în așa hal că trebuia să fac ceva ca să scap. De atâta batjocoră începusem să-mi zgârii un oscior proeminent din nas ca să-i arăt că-mi curge sânge și să nu mă mai oropsească atâta să pot să stau deoparte să mi se oprească și să mă lase-n pace. Pentru mine instrucția era foarte, foarte grea. Tot în această perioadă am fost dat afară de la UTC pe motiv că mi-am pierdut carnetul, ce m-au mai criticat făcându-mă de ocară în fața tuturor iar eu pluteam în rușine și-n frica de ce oare o să mi se mai întâmple (erau foarte versați în astfel de taine). Uite așa am ajuns să fac armată fără să fiu al partidului, scriam pe o poză pe care am trimis-o din armata "multe salutări dintr-un lăcaș al exigenței determinat de reguli = care nu mă vor schimba destul de mult = "
-ca în poză să arăt de parcă am înghițit o mătură-
Tot în această perioadă am fost duși să facem trageri într-un poligon din altă localitate, din târgul ieșilor am trecut în Botoșani și ca să ajungem la poligon din Hârlău până la Copălău trebuia să trecem prin comuna Flamanzi, oraș acuma, pe care l-am străbătut cu autobuzul foarte greu crezând că nu se mai termină, atâta de mare și de lung era de te cuprindea o stare ca atunci când te grăbești la o întâlnire și autobuzul mergea de parcă sta pe loc. Trecând pe acolo mi-am adus aminte ce-a pățit Didina pe ogor în romanul Răscoala scris de marele romancier Liviu Rebreanu. Ajuns la poligon nu am fost lăsat să trag nu știu din ce vari motive, ce prostie să faci sute de km și să nu te lase să tragi, apoi ajung să stau trântit lângă un gard de oboseală și nesomn iar afară era un frig de-ți clănțăneau dinții, numai o minune a făcut să nu mă imbolnăvesc…
Fiind la școala de gradați am avut parte de o instrucție căprărească - iar eu am avut parte de o pregătire în plus- școală pe care nu am reușit să o termin pentru că am fost trimis la lotul sportiv al grănicerilor deoarece eram legitimat la o echipă de fotbal juniori din divizia C, echipa de fotbal la care nu am stat prea mult pentru că eram moale.
La lotul sportiv am ajuns să joc volei cu toate că legitimația era la fotbal iar voleiul era sportul pe care-l făcusem doar în liceu. Nu zic eu la nimeni nimic și rămân la lot, nici nu știam măcar pe ce lume sunt. Fiind la lot aveam ordin să ne deplasăm la Rădăuți în cantonament pentru ca să ne pună să alergăm pe hipodrom cu bocancii într-o zăpadă de o jumătate de metru. Într-o zi ce pățesc, vreau să mă duc să iau niște lapte de la magazinul din apropiere, nu știu cine m-a prostit, când să ies mă ia cel de la poarta ducându-mă la comandant spunând că vreau să fug din unitate, ce minciună și ce nedreptate iar comandantul mă scoate în fata sportivilor arătându-mă cu degetul ca să mă dea exemplu trimițându-mă la arest. În fața tuturor sportivilor din lot mă cuprinde un plâns din tot sufletul pentru că eram neîndreptățit, câtă rușine am îndurat de nu pot exprimă-n cuvinte. La arest n-am ajuns că m-am prefăcut că mă doare gâtul, că am amigdalele mărite și că sunt răcit. Reușesc să scap da rușinea a rămas iar după această nedreptate nu am mai ieșit nicăieri. După pregătirea de la Rădăuți Bucovina ne-am întors iar la Iași…de la București...
Dar am scăpat și de data asta. Ajung la Șighet și nu mi-a mai pomenit nimeni nimic parcă cel care răspundea de noi uitase că nu mă lăsase decât cu o jumătate de gură la Baia-Mare să joc volei cu echipa orașului. Nu știu cum se face că un zvon spunea că sunt băiatul primarului, era doar o asemănare de nume, și așa am scăpat ca să nu fiu pedepsit că m-am dus să joc cu echipa care m-a rugat neavând jucători. Știu asta pentru ca mai târziu cel care răspundea de lot la cererea făcută să rămân la Sighet să fiu mai aproape de casă îmi zice că de ce nu i-am spus că sunt băiatul primarului - tac eu și nu zic la nimeni nimic că poate mă lasă mai aproape de casă -da ce să vezi, nu numai că nu m-a lăsat dar ma trimis unde a înțărcat mutul iapa, prin Moldova într-un cătun uitat de toți și de toate, departe de lume și de viață.
La punctul de grăniceri unde am fost trimis comandant era unul care a fost, cred eu acuma, mutat disciplinar. Era de al meu. Ajung să mă împrietenesc cu el și o țineam tot într-un chef, mergeam cu șareta prin satele învecinate pe la nunți și întreceri de volei, chefuiam de toți întrebau că cine suntem. Eu eram vizitiul și galopam cu calul cântând de ziceam că pentru noi îi sfârșitul lumii, dar îi dădeam zahar cubic și mă mai împăcam cu el. Ce să vă zic, mă înțelegeam foarte bine cu comandantul punctului și cred că acesta a fost motivul că mă pune la magazia de alimente. Aici sunt cuminte și nu fac nici o boacănă, mai călăream eu calul dar nu-mi plăcea decât când galopam la vale…
Am fost catalogat ca limbut-zicea cineva cu atâta ură de îi venea să te bage-n pământ "îți rup gura de…" când eram pe cal călare. Cred că mi se mai trage și de când i-am zis cultul personalității odiosului ca orbul găinii când eram în liceu…
Într-o zi când făceam pază pe frontiera cu toate că eram la magazie să vedeți ce pățesc, mă întâlnesc cu o fată faină, blonda cu un trup vânjos cu care mă opresc la o vorbă, vorbim noi ce vorbim și ne dăm întâlnire pe a doua zi. Fiind învoit mă pregătesc să ne întâlnim, mă dichisesc, mă aranjez și mă duc în satul în care locuia. Când ajung la locul în care ne-am înțeles stau și o aștept puțin iar apoi o văd cum iasă pe poartă și aruncă un lighean de apă pe mine.
Noroc că nu era nimeni prin apropiere să mă vadă, rămân perplex și o iau cu coadă între picioare spre punct, ajuns la punct și trăgând o minciună mă duc să mă schimb. Mai târziu aflasem că era bolnavă, cum de nu mi-am putut da seama, s-au m-a mințit acea persoană că are păsărici la cap, în fine nu m-am mai întâlnit cu ea și m-am lecuit să încerc să ies la "randevu" cu fete de pe acolo. După câteva săptămâni fiind în paza mă întâlnesc cu o șatră de țigani pe malul prutului, mal unde-mi plăcea mie să stau tot timpul și ce să vezi, numai ce mă oprește un țigan de era bulibașa sau nu că nu aveam de unde să știu și-mi spune dacă vreau să-mi ghicească o țigancă bătrână-n palma. Începe ea să încerce să-mi ghicească numele și spune la nume dar pe al meu nu-l nimerește, numai ce văd ca țiganul se enervează de scoate fum pe nas și pe urechi apoi o trimite pe țigancă de acolo iar eu îmi văd de drum. Pe când mă îndepărtam numai ce aud țipete de femeie bătrână, ce îți este și cu țiganii, încurcate sunt căile domnului.
Aveam și un secretar de partid care mai târziu am aflat că tot umbla cu strâmbe pe la comandantul de companie despre mine și comandantul punctului ca așa, că am făcut, că nu știu ce, măcar de spunea ce era adevărat dar numai și numai minciuni, nedreptatea era la ea acasă ( telefonul de la partid funcționa ). Înainte cu 6 luni de a mă elibera, luni ce nu erau sigure că se tot zvonea că se prelungește armata la 1 an și 6 luni sau că se micșorează la un an, sunt chemat la comandantul de companie care îmi dă o veste de mă năucește. Mai târziu aflu că cei care erau mai aproape de liberare (lăsare la vatră), adică cei încorporați înaintea mea cu 6 luni erau trimiși pe la Cooperativele Agricole de Producție la munci patriotice. Leatul(ciclu)incorporat înaintea mea, se zvonea, că era ultimul care mai mergea la munci agricole și le lipsea unul la număr(cam asta făcea mai mult armata pe atunci)
Leatul meu nu mai era dus din nu știu ce motive iar cei plecați la munci patriotice au avut parte de un pifan(cei cu un leat mai mic ca ei)adică pe mine. Nu știu cum se face că după vorbele spuse de secretarul de partid la care comandantul de companie a aplecat urechea și având o obligație sau nu mai știu ce mă expediază în locul celui lipsă la munci patriotice (secretar de care eram acuzat pe nedrept mai târziu că am vrut să-l bat și despre care aflu tot mai târziu că a stat în spatele propunerii de a am trimite)
Ajung eu mai târziu acolo la C.A.P. și văd că suntem cazați în niște grajduri de vite ce erau văruite în alb cu paturi de lemn și cu saltele de armată fiind cam câte o sută în acele așa zise dormitoare.
Simțeam un parfum de sudoare și de picioare de îți venea să ieși afară să dormi sub lumina lunii. Cu toate că era vara iar geamurile mici de grajduri fiind deschise larg nu puteau face fața danfului (mirosului) cu care ajungeai din cauza epuizării să te obișnuiești.
Începe munca la tăiat de porumb și ce mai tăiam eu, dă numai câte unul în rând, lăsând să cadă pe umăr câte-o tulpină până se adunau mai multe de chinul era mai mare decât munca. Trebuia să stau ore-n șir aplecat și să tai cu secera fiecare tulpină ajungând să fiu epuizat deoarece înlocuiam mașinile de cules și tăiat porumb.
Nu mai știam ce să fac să scap de la munci patriotice și încep a mă preface că mă doare o măsea.
Cu foarte mare greu mă trimite la infirmerie în Botoșani unde mă internează trimițându-mă prin oraș pe la radiografii, nu prea știam de capul meu ce și cum dar aveam puțina infecție iar durerea încă nu apăruse.
Reușesc să stau în infirmerie și să nu onorez muncile patriotice aproape până la sfârșit când mă întorc la companie. La infirmeria batalionului unde eram cazat, să zic așa, mă împrietenesc cu un sanitar care (zilele astea am aflat)era pocăit adventist și cu care m-am înțeles foarte bine, era tot un nedorit de teapa mea (zic așa pentru ca cultul adventist era scos în afara legii )așa că era de al meu. Nu m-a putut ajuta așa că m-am prefăcut în continuare că trebuie să fac rezecție la dinți din cauza infecției reușind să stau acolo fără să mă trimită nicăieri că apoi să ajung iar la punctul de grăniceri. Comandantul era schimbat, era mai rece cu mine dar încet, încet timpul trece și ajung la liberare. Bucuroși că s-a terminat armata ne trimite la companie ca de acolo să luăm autobuzul până la tren, era un frig și o chiciură iar un vânt sufla cu o putere de-ți biciuia față până ți-o învinețea.
Ajunși acolo îl văd pe comandantul de companie ca se uită lung la mine și că mă cheamă la el trimițându-mă la tuns ( așa de mult țineam ca părul să-mi fie mai mare, să fiu și eu frumos, să mă placă fetele) ."Un …..(comandant) nervos și foarte slab la constituție în zadar vrea să…."(vorba lui Toparceanu) mă batjocurească. Încep să încerc să-l păcălesc ducându-mă la frizer și îi spun să-mi ia puțin, foarte puțin din păr ceea ce și face ca apoi să mă duc la un lighean cu apă să-l ud și să-l apăs tare, tare să nu se vadă că nu l-am tuns. Mă învârt eu pe acolo ca apoi să ne scoat-n fața zicându-ne vrute și nevrute, nu l-am băgat în seamă că supărarea mă domina (aveam o durere în suflet că mă simțeam batjocurit, nu pot să acuz dar telefonul de la partid funcționa) Spaima că mă timite din nou la tuns era foarte mare, fiind ultimele minute de oropseală cu el și vroiam să rămân cu păr pe cap. Reușesc să scap păcălindu-l, s-au luându-se cu alte treburi când ne-au scos în față a uitat de mine.
Tata trimis de mama mă aștepta într-o localitate nod de cale ferată ca să nu mă îmbăt și să nu cad sub tren că se mai îmbătau de bucurie cei care se lăsau la vatră. Plecăm din acea văgăună uitată de timp și de toate iar pe drum ce pățim, trebuia să trecem un deal destul de abrupt iar chiciura și vântul tăios a format o pojghița de gheață de nu mai putea urca autobuzul. Ne dăm noi jos și începem a împinge la autobuzul liberării noastre iar după mult frig și oboseală reușim iar eu am ajuns cu bine la tata după ce am mai schimbat un tren. Fiind în accelerat mă uit după secretarul de partid și îi arunc o privire de se pitește mai bine în compartimentul lui călduț (credea că vreau să-l bat, dar nu mi-am murdărit mâinile cu aleșii partidului) iar eu am rămas pe coridor până ce am schimbat trenul spre casă.

7.Acasă la mama

Ajuns acasă - cu mama mă înțelegeam ca șoarecele cu pisica - mă hotărăsc să dau la facultate și mă apuc de învățat. Unchiul meu era foarte bun la matematică și la fizica iar eu vrând la început să dau la facultăți unde se cerea această materie a fost rugat de mama să mă mediteze, ceea ce a și făcut. Mătușa mea care locuiește în Timișoara și fața de care am un respect deosebit pentru că m-a primit pe vremea odiosului în casă și împreună cu unchiul meu au acceptat să încerce să mă pregătească pentru admitere. Mătușa mea a ținut mult la mine și mai ține iar eu îi sunt foarte îndatorat fața de tot ce a făcut pentru noi cu toate că atunci când eram mic mă speria trăgându-și un ciorap de nailon pe cap, jucându-se cu mine în casa străbunicilor mei unde a crescut mai mult și care le era tare dragă. Uneori mă făcea să plâng ducându-mă la școală cu ea unde era suplinitoare pentru o perioadă scurtă de timp. Acolo mă punea în prima bancă de nu știu ce se întâmpla cu mine că mă apuca o rușine și un plânset de trebuia să mă scoată pe hol. Mă certa și mă pedepsea că mâncam văr de pe pereți de tot timpul trebuia să umble după mine să vadă ce fac. Toate acestea mă amuză acuma când mi le aduc aminte.
La matematică nu eram bun de nimic, nu se prindea de mine da nici eu de ea pentru ca această materie foarte grea era departe de mine. Cât se mai zbătea unchiul meu să-mi intre ceva în cap și cât se mai necăjeau dar eu tot botă și tufă de Veneția eram.
Noțiunile elementare și problemele mai simple care erau sub baremul intrării la facultate le pricepeam și cam atât...
Tot așa la anul mă pregătesc să dau din nou, dar acuma nu mai dau la facultate ci la o școală de maiștri militari de aviație la Mediași. Mă trimit ai mei cu eforturi foarte mari încă cu câteva săptămâni înainte de examene să iau ore. Fiind cazat la un hotel din centru, cine era ca mine singur într-un hotel înghețat, în care mă încălzeam alergând după fete dar mergeam și la ore. Vedeam că profesorul meu era mulțumit că reușeam să pricep exercițiile și cred că era sigur că o să reușesc. Vine examenul scriu, rezolv exercițiile și sunt bucuros, dar ce să vezi, când se dau rezultatele mă văd primul sub linie, ce supărare pe mine și ce rușine. Fac contestație și mă revolt ca apoi să aștept rezultatul în care se recalculează lucrarea mea. A doua zi mă cheamă să-mi arate de ce m-au picat, când intru pe hol îl văd pe secretarul de partid, un ofițer între două vârste foarte gras de rău ce o ducea, că-mi râde-n nas de nu realizez eu atunci ce se întâmplă cu mine și intru să-mi arate lucrarea. Nu știți dvs cum nu știu nici eu dar așa prosteala cum m-a prostit, cum mă mințea prinzându-mă de obraz arătându-mi ca albul ii negru și negrul îi alb n-am pomenit. Așa am ajuns acasă să știe toți în oraș că am picat primul sub linie (la noi era o mare mândrie să intri la o școală darămite la o facultate). Da ce să-i faci așa a fost să fie iar ai mei m-au trimis la muncă. Uite așa am ajuns să muncesc ca și muncitor necalificat, cu toate că am făcut liceul, ajungând să-mi câștig banii la munca cea mai de de jos și cu toate că ai mei au făcut eforturi uriașe ca să pot să învăț germana iar mai târziu să intru la o școală sau la o facultate. …

8.Fabrica

Uite așa era viața mea ajungând să lucrez muncitor necalificat la fabrica de mobila din oraș cu toate că aveam calificarea și diploma de bacalaureat de mecanic mașini și utilaje. Ajung eu în fabrică și să caut pe cineva pe acolo, tot așa căutând mă întreabă un maistru că cine sunt (norocul meu sau ghinionul era că soția acelui maistru a fost colegă cu mama) așa ajungând să mă ia la el în echipă, omul mi-a vrut binele nu știa despre mine multe iar mai târziu a fost schimbat venind un neamț în vârsta a cărui ginere lucra acolo și care se uita la mine mai să mă bată tot timpul de nu știam ce are cu mine. Aici ajung să lucrez cu un alt neamț care a avut probleme, nu știu ce acuzații "penale" sau nepenale iar tot ce lucram aveau tarife hilare fiind migăloase de trebuia să stăm de multe ori după program să terminăm, ca de când cu problemele din liceu nu-mi mai mergea nimic. Nu reușeam să ajung într-un loc mai bun.(mocoșeala era la ea acasă) Plătiți puțin și fiind moi amândoi (de mobila migăloasa ce trebuia să o facem) ne dădea să montăm corpuri ce aveau tarife de manoperă foarte mici că am ajuns să avem cele mai mici salarii.
Într-o zi îl văd pe cel de la comenduire pe acolo, nu știu ce căuta, dar m-am prefăcut că nu-l văd si mi-am văzut mai departe de treabă sau o fi vrut să-l văd ca să mă intimideze și să mă sperie plimbându-se fudul prin fabrică. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace că am auzit ca plecat la cele veșnice.
După câteva zile fac ce fac și ating cu amândouă mâinile o priză de mă trântește de pământ de numai o minune mă face să scap cu viață, picioarele erau în aer iar spatele ca un glonț s-a îndreptat spre pardosea de am rămas năuc și fără răsuflare. Nu era nimeni la acea oră când eu trebuia să rămân peste program să-mi termin norma sau ce aveam de făcut să-i pot ajunge pe ceilalți din celelalte echipe. Am scăpat dar spaima a rămas. Nu știu dar cred că firele sau cam încurcat pe la priză iar eu o duceam înainte cu chinul și cu batjocora de pe la toți pe acolo. Eram o persoană Non Grata, pentru mine totul era tabu iar după o vreme îl văd și pe băiatul profesorului de istorie pe acolo fiind la ambalaj, dar n-a rezistat mult și a plecat. Mai târziu am auzit că încercase să fugă din țară și câtă dreptate avea…

9.Școala

Nu reușeam să mă acomodez...
Timpul în spatele gardului de la care mă uitam cu jind la cei ce erau în partea cealaltă pentru mine parcă stătea pe loc...
Nu după multă vreme cunosc câțiva prieteni cu care m-am întâlnit la cineva acasă iar mai târziu aflu că cineva dintre ei vroia să fugă din țară. După acele întâlniri simțeam pe cineva în urma mea iar într-o zi tot așa sărind gardul văd pe unul de la comenduire pe acolo că se apropie de mine și era așa de aproape ca mai să pună mâna pe mine dar îl observ că eram obișnuit să-i văd încă de pe vremea liceului, dar îi mai "driblam" (parcă eram telighidat, tot vroiam să merg în oraș să mă întâlnesc cu acei prieteni, unuia îi ziceam "mobidyc" cu care mă înțelegeam mai bine)…
...și i-am păcălit pe urmăritori băgându-mă într-o budă (scuzați expresia) colectiva până ce au trecut de mine, apoi am ieșit și am luat-o în sens opus până la școală. Toate astea câte s-au adunat iar pe deasupra și pentru simplul fapt că cunoscusem pe cineva care vroia să fugă din țara erau motive care duceau la umplerea paharului meu. Intuind eu ce se întâmplă n-am mai călcat pe acolo dându-mi seama sau m-au făcut să-mi dau seama că erau pe urmele mele și că-mi purtau grija exmatriculării din vari motive încă de la început pentru că nu eram dorit, aveam presimțiri iar spre deosebire de celelalte episoade de data asta nu l-am văzut pe secretarul de partid pe aproape. (așa o fost să fie să ajung într-o prăpastie cât mai adâncă)…
Așa au continuat cu urmărirea mea, când ieșeam din școală îi simțeam tot timpul în urma mea, uneori mă și intimidau. Câteodată îl vedeam pe câte unul îmbrăcat în ținuta lor fudulă cum trecea pe lângă mine făcându-mă să am presimțiri și mă cuprindea o frică pe care nu am cuvinte să o descriu…
Eram în corzi. Într-o zi fiind în practica dinainte de absolvire mă duc până la mătușa mea la Timișoara care lucra la spitalul județean la cabinetul de Planing Familial să cumpăr verighetele pentru nuntă pe care o stabilisem la două zile după ce ajungeam acasă de la școală. Să-i fi văzut cum erau pe holurile spitalului după mine iar eu aveam o frică de cum numai atunci când ești anchetat o aveai. Aveam tăria să nu clachez, asta m-a ținut cred pe picioare până se apropia punctul culminant ca apoi să vină deznodământul și mai cred că nu se grăbeau că aveam stabilită data nunții. Mă repet, că îi vedeam,cum zicea cineva numai atunci când vroiau ei să-i văd. De la Timișoara am luat-o spre București cu trenul să mă întâlnesc cu soacra și cu viitoarea mea soție să-și cumpere rochia de mireasă iar eu un ceas, ceea ce am și făcut. În trenul destul de aglomerat le simțeam prezenta lângă mine iar ce-i de o teapă cu mine "pleava și drojdia societății" îmi vor da dreptate de cum îi simți. Nu prea realizam eu ce se întâmplă cu mine că spaima era așa de mare și de apăsătoare că am fugit de ei prin culoarul trenului care mă ducea la București. Înainte de a opri eu mergând repejor în primul vagon iar ei la câteva în urmă, (era puțin cam aglomerat) am coborât și mi-au pierdut urma, dar nu pentru mult timp. Ajungând în capitala mă întâlnesc cu soția și cu soacra să mergem la cumpărături, nu după mult timp îl observ pe unul cu ziarul făcut sul că-i după mine. De acuma nu mai îndrăznesc să fug că eram și cu alai în spate.
...ziceam în sinea mea când treceam dintr-o stradă în alta ca să acopăr fuga mea de mai înainte,
-cum fug uite că vin înapoi și merg încet.
Poate unii vor zice că am avut mania persecuției dar cei care au suferit știu la fel de bine ca și mine sau poate mai bine cum au fost prigoniți și cum se simțeau de urmăriți.
Mai târziu îmi spune mama că și altul din același oraș cu mine a avut probleme în școală vroind să-l dea afară pentru că bunicii lui erau chiaburi, pata asta m-a urmărit și când am ajuns la noul meu serviciu. Toate astea m-au făcut să fac legătura cu prigoana mea din școală iar dedesubturi, motive și invective se găseau multe, altele se mai și confecționau. Uite așa reușesc să termin școala iar când ajung acasă mă și îmbrac în mire pregătindu-mă de nuntă (aveau ăștia un plan lugubru cu mine de mă lăsau așa după ce am reușit să fug de ei așteptându-mă vremuri tulburi).
Toate erau aproape gata dar cu foarte mare greu - nu vroia nimeni să le dea carne - de abia după multe rugăminți au primit aprobare, ca așa era la odioși, dacă vroiai să cumperi carne multă de la abator pentru nuntă trebuia să primești aprobări -de ale partidului-. Mergem noi la starea civilă și ne căsătorim iar apoi la localul unde se ține nunta…
Cine era ca și mine cu două perechi de nași, fală mare traistă goală, cu banii luați din credite de părinții mei ca să-mi poată face nunta. Unul dintre nași fiind pilot iar întâmplarea face ca să fie și câțiva colegi de școală sau serviciu cu un elicopter pe acolo împrăștiind prin zona ceva și nu știu dacă li s-a cerut sau nu, dar știu că s-au învârtit cu elicopterul deasupra localului unde a avut loc nunta aruncănd flori. Eu nu realizam ce se întâmpla cu mine pentru că eram într-o stare de urmărit. Mă tot uitam după cel de la comenduire dar nu era nici unul pe acolo sau nu i-am văzut eu. La 12 noaptea se termină nunta iar cu aprobare se ține până la ora unu după care la culcare că eram obosit și cam pilit. (nici nunțile odioșii nu te lăsau să le ți toată noaptea, astea toate pentru ca copiii trebuie să știe și să nu mai laude vremurile odioase)
A doua zi vorbesc cu soția mea să mergem la popa să ne cununăm fără să ne știe nimeni dar nu se putea pentru că prima dată trebuia să ne spovedim. Eu m-am spovedit dar soția n-a putut, așa că ne-am întors acasă și am amânat. Între timp la noi acasă părinții mei au întins o masă lungă pe iarba să se țină "Blidul cu grâu" un obicei străbun pe care maramureșenii îl respectă. Eu uitasem de el și când ajungem acasă mă ia mama deoparte în holul mare și numai ce-mi trage o palmă de o țin minte toată viața (ca și cea de la 18 ani). Apoi certurile erau la ele acasă: trebuia să plătesc un cântăreț iar soția nu era de acord, mama făcea presiuni asupra mea (totul era o vrajbă) să se respecte obiceiul și să se dea pălincă la oameni când plecau acasă de la nunta, ceea ce unii adică neamurile soției nu vroiau iar pe deasupra cântăreții in timpul nunții s-au scandalizat între ei. Uite așa certurile o țineau lanț. (și-o fi băgat ăla cu cornițe coadă pe acolo)
…ajuns la lucru...
,evitându-mă, parcă eram ciumat, parcă le-aș fi făcut ceva de toți se fereau de mine, sau o fi dat holera peste noi cum zicea în Tănase Scatiu.Stăteam la un hotel la mansardă fără ferestre cu un miros lugubru iar noaptea nu știu cine, cineva o tot speria pe soția mea...
Frigul ce l-am îndurat în acea iarnă că tot din răceală în gripă dădeam și din gripă în răceală iar medicamentele faceau parte din hrana noastră zilnică pentru că așa erau vremurile, căldura era numai pentru unii majoritatea populației tremura de frig intre betoanele făcute la normă iar exodul de la țară la oraș pentru coloșii industriali care lucrau mai mult pe stocuri au reușit să distrugă o țară întreagă…
De multe ori mai trăgeam câte o cântare când eram supărat de tristețile mele…alungat de peste tot…

"Mai întoarce doamne roata,
să-mi mai văd odată soarta,
să-mi văd anii tinereții,
să-mi văd fericirea vieții,
care fără rost s-au dus."

De la hotel ne-am mutat la o gazdă și neavând lemne s-a îmbolnăvit și soția de rinichi -tot din boala în boală eram-. Eu le mai trăgeam ca să scap de clănțănitul dinților și de spaima ce o aveam știindu-i pe ăștia după mine iar soția să dus acasă la părinții ei pentru scurtă vreme.
De multe ori când veneam spre casă treceam prin dreptul unei biserici, de speriat și hăituit ce eram îmi făceam cruce cu limba-n gura să mă ajute dumnezeu.
În această perioadă hotărâm ca eu și soția mea să ne cununăm la preot, zis și făcut, rugăm noi o pereche de nași să ne cunune hotărându-ne să o facem la părinții lor acasă într-o comună departe de toți și de toate. O facem și ne cununăm fără să știe nimeni iar preotul când a plecat din casă își făcea un semn de parcă vroia să scape de duhuri rele facându-și cruce când ne-a văzut așa speriați de parcă ne fugăreau turcii. Cred că ne vedea așa (mai mult pe mine cu toate că aveam atâta stăpânire de sine )pentru că simțeam că sunt urmărit încât s-a speriat grăbindu-și pași de pe lângă acea casă în care ne-am cununat. Nu știți la ce presiune eram supus ca să clachez (realizez eu acuma) să fug iar de ei sau să fac vreo prostie să încerc să fug din țara să le confecționez motive…
Dar tot așa speram să-i "driblez". În subconștientul meu doream să nu ajung să cad într-o prăpastie mai mare și tot mai mare…
Norocul meu a fost că a venit revoluția și n-au apucat să transpună în practică efectiv și pe moment hotărârile luminoase ale odioșilor, să finalizeze ce au început…pe la Jilava sau și mai rău să ajung cu flori pe piept(o vorbă din popor)sub vari motive.(făcând așa o paranteză)

10.Revoluția

Revoluția era aproape iar presiunile asupra mea creșteau, cred că se apropia punctul culminat al urmăriri mele iar apoi deznodământul. Vine revoluția, eu stăm la servici ce stăm iar apoi spre casă crezând că s-a terminat. Dar ce să vezi, să nu, cât erau de îndârjiți împotriva mea că și în noaptea revoluției ăștia mă tot urmăreau, intimidându-mă. Într-o seară când mergeam la servici luând-o prin centru, nu aveam de ce să-mi fie frică, numai ce văd că vrea unul să mă bată dar l-a ținut colegul lui să nu sară pe mine. Nu l-am cunoscut că era întuneric, se vedea parcă ca și o umbră, cred că era beat sau făcea pe beatul.
Apropo de revoluție ca mulți interpretează cum vor și așa-i bine să interpreteze dar după definiția revoluției pe care am învățat-o pe vremea odiosului este că se schimbă o orânduire socială cu alta orânduire socială, cum s-a întâmplat la noi, de la comunism s-a trecut la democrație deci a fost o revoluție, dar pentru mine nu s-a schimbat nimic…

În 1994 am fost pensionat la 28 de ani...

În prezent sunt licențiat în științe juridice la stat, zi. O ducem cu bune și cu rele ca toată lumea. În facultate studenții mă tratau ca pe un coleg fără să mă simt dat la o parte iar eu care toată viața am avut episoadele mele cu prigoana și cu marginalizarea eram un om normal. Mare lucru este să fi om ca toți oamenii să te simți băgat în seamă, să mergi la o cafea sau la o bere să râzi de o glumă sau să te superi pe unul, da cred că numai cei ca mine ,,pleava și drojdia societății``, marginalizații și izolații vremurilor învolburate pot simți, cu tot respectul și respectând proporțiile fața de ceilalți.

Cu respect
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://odioase.blogspot.com/
 
Petiție către vremurile odioase
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Oglinda Literara :: Anunturi :: Anunt 1-
Mergi direct la: