Oglinda Literara


Acest forum poate fi accesat de catre toata lumea. Acest Forum este pentru toti iubitorii de literatura si prietenii revistei Oglinda Literara. Primim creatii literare ( eseu, proza, poezie) spre publicare in aces forum si in revista Oglinda Literara
 
AcasaCalendarFAQCautareInregistrareMembriGrupuriConectare

Acest forum poate fi accesat de catre toata lumea. Acest Forum este pentru toti iubitorii de literatura si prietenii revistei Oglinda Literara. Primim creatii literare ( eseu, proza, poezie) spre publcare in revista Oglinda Literara, daca sunt insotite de o fotografie si un mic C.V. literar(maxim 10 randuri) a autorului
Mesaje la care nu s-a raspuns
 Forum SubiecteMesaje
Ultimele mesaje

Anunturi

 
Nu sunt mesaje noi

Anunt 1

Este de dorit sa folosim un limbaj decent, pentru a nu fi radiati din acest forum. Primim creatii literare:(eseu ,proza, poiezie) spre publicare in acest forum si in revista Oglinda Literara, daca sunt insotite de o fotografie a autorului si un mic C.V. literar minim 10 randuri. In numele libertati de exprimare autorii raspund in mod nemijlocit in fata legii de continutul textelor
Moderator: Moderatori
1313Dostoievski
Sam Apr 02, 2011 3:35 pm
alina9 Vizualizeaza ultimul mesaj

NUVELA

 
Nu sunt mesaje noi

ARMONIILE PIETREI

 
A R M O N I I L E   P I E T R E I

 AUTOR  GHEORGHE NEAGU

C e r u l plumburiu se prelinse peste c r ă p ă t u r a munților din a p r o p i e r e. Soarele șui, amețit de pâcle se încăpățâna să-și aburce mănunchiul palid de lumină, prin coroanele livezilor. Nici nu știai ce respira în sihla prăvălită printre bolovani și stânci uriașe, de parcă ar fi vrut să se ascundă. Un porc mistreț buiac și flămând, cu râtul brăzdând prundișuri silicoase?
Un urs hămesit? O ciută ghemuită-n poala ierburilor tremurând dimpreună? Un râs? Sau un purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-și clănțănea făptura prin coaja copacilor zburliți. În luminișuri umbrele muriseră de luni de zile. Cine și-ar mai fi putut permite o brumă de umbră în păcătoșenia asta de întunecime? Te-ai fi putut întreba. Dar de ce să te întrebi? Nu era de ajuns că-ți pocneam tâmplele de borțoșenia tăcerii, de urâciunea singurătății? Și cât te-ai mai fi bucurat, dacă ai fi putut vedea măcar niște licurici. Înghețaseră sau muriseră prin locuri nevăzute. Aidoma zburătoarelor, care nici măcar chircite nu-și mai ferăstruiau văzduhul dintre ramurile încremenite hieratic. Și cât mi-ași fi dorit o aripă. … Cu sângele bușind în timpanele încremenite-ntre fușteii scărițelor îmi rostogoleam tigva în căutarea clipei ce s-ar fi putut pogorî în iarba pleșuvită de vânturi. Nimic. Nici un vreasc putrezit, nici o creangă scofâlcită de vremi nu-și permitea să-și părăsească locul, tăind ca un cuțit în aer, tăcere. Unde erau? Și ce căutam eu printre brusturi și ferigi, cu ochi de căpcăun însetat și cu mâini zdrelite de atâta dorință? N-aș fi putut să-mi răspund. Doar gângăniile-și făceau datoria, molfăind rășina din scoarța copacilor, doar doar mi-ar fi acoperit trupul golit de așteptări și umplut de foame. Unghiile mi se crăpaseră. Degetele-mi sângerau. Și carnea-mi tremura printre printre tulpinile aspre și reci, izbindu-mi cu furie mersul dezordonat, dezarticulat. Și pământul mi se părea tot mai aproape. N-avea rost să-l mai frământ cu brațele amorțite. Nu existau nici bulbi, nici măcriș, nici măcar ciuperci otrăvitoare. Doar mușchi aspru și rătăcit, care păta din când în când grohotișul calcaros de sub poalele pădurii, ce și le ținea lungi, până la pământ ca o văduvă perenă și tristă. M-am lăsat pradă litierei dintr-un căuș stâncos și-am adormit.
Se făcea că venise mama să-mi mângâie fruntea rece, tot mai rece și mai rece…

Cartea a doua

ÎN AȘTEPTAREA PLOII

GHEORGHE NEAGU

M-am ridicat în capul oaselor. Am simțit cum omoplații îmi zvâcneau sub greutatea capului nehotărât: încotro să se îndrepte? Simțeam în cerul gurii miasmele de peste timpul în care stătusem lățit, ca o plantă leneșă pe zgura pământului. Dinspre vârful gurii, cerându-și parcă o nouă porție de sucuri digestive de care mă săturasem să le apăr de atacul celor mai puțin norocoși decât mine. Am făcut un pas, încă unul, și am privit la colbul ridicat de impactul lăboaielor mele crăpate și verzi de-atâta tăcere. Pielea tălpilor arse, cu șănțulețe pline de viermișorii nocturni se tăbăcise de-a lungul timpului. În cenușa din crăpăturile tălpii, trebuiau să-și facă loc întotdeauna bacteriile diurne, mici, de câțiva centimetri, gata să-și facă datoria, să-mi ronțăie celulele moarte, viermișori nocturni până la aflarea echilibrului. Asta era în fond existența mea: echilibrul. Uneori mă trezeam întrebându-mă, ce s-ar fi întâmplat cu trupul meu, dacă tălpile ar fi avut mai puțin de un metru lungime? Cum mi-aș mai fi găsit echilibrul?
Mă bucuram de existența lor. Și când oboseam căutând răspuns mă așterneam iarăși prin pulberea neagră a câmpului, sfarogit din vremuri necunoscute mie, răscolind-o . Știam că întotdeauna trebuia să-mi îndrept pașii spre grota din spatele meu, unde dosisem proviziile și de care nu mă puteam despărți. Frigul din preajma peșterii îl suportam mai ușor de când perii sârmoși îmi acopereau trupul cu o blană aspră, colțoasă, aidoma privirile mele când se lăsau cotropite de tristețe. Numai atunci când insecte mari cât degetul meu se opreau prin blană în căutare de piele moartă,îmi mai puteau dezlipi ochii de cerul plumburiu ce-mi sufoca existența. Din când în când, gâdilătura lor îmi provoca plăcere, suficient de mare, cât să îi suport compania gânganiei ajunsă la piele.
Nu mă scărpinam, pentru că degetele mele cât un arbust ar fi putut s-o strivească înainte de vreme și să mă lipsească de prânzul pe care-l adunam cu răbdare, periindu-mi blana cu unghiile răsfirate, sub care adunam câteva zeci de insecte.
Așteptam mereu să se ghiftuiască, pentru ca să fie mai crocante când le striveam sub fălcile hirsute, învățate mai mult cu lemn pietrificat și sucuri digestive colectate în peștera vieții mele.
Ridicat de-a binelea, trupul meu putea fi zărit de departe, după cum ochii mei puteau privi la fel de bine depărtările. Și de această dată nu se vedea mare lucru. Același fum pâclos curgea din vârful unor coloane din spatele peșterii. O singură dată am zărit, o pasăre diformă, vălurind plumbul aerului, ținând în clonț ceva ce ar fi putut semăna cu un cap imens, poate la fel de mare ca al meu. Ciocul intrase în orbitele ochilor goliți de substanță, iar părul de pe tivga prinsă-n cleștele păsării căzuse de parcă ar fi putrezit. „Probabil că așa se va întâmpla și cu țeasta mea când nu voi mai fi în stare să mi-o apăr”, mi-am zis cu tristețe. Între timp, bacteriile diurne îmi ușuraseră tălpile, făcându-mă puțin mai vesel. Puteam păși fără dureri și fără teama de a stâlci viermișorii nocturni. De bacterii aveam nevoie, spre a-mi ușura digestia cioturilor arse pe care le ingerăm la rândul meu strivite de gura flămândă.
Le adunam cu unghiile de prin crăpături. Erau lucioase, cu pântecul bombat de câți viermișori nocturni găsiseră-n călcâiele mele. Le sorbeam de-a valma, fără să le mestec, sperând să alunece vii și nevătămate prin gâtlejul uscat spre burta mea nesătulă. Era singura sursă, naturală, la îndemână, în afară de mineralele ce hălăduiau la tot pasul prin preajmă.
La intrarea în peșteră, dinții rămași din roaderea oaselor celor pe care i-am răpus, străluceau alb, nefiresc în cenușiul tern prin care-mi purtam pașii. Când am început să-mi ornez intrarea înfingând în stânci rădăcinile molarilor, nu mi-am dat seama că aș fi putut atrage atenția altora, asupra sălașului meu . Abia după ce mi-am dat seama că semnalau grota celorlalte creaturi, le-am smuls din peretele stâncos de la intrare și le-am grămădit cum am putut mai bine printre bolovanii care-mi erau uneori de folos în apărare.
De multe ori, cu câte un bolovan bine țintit, sau câte un molar aruncat cu iscusință-mi orbeam atacatorii, putând să-l atac la rându-mi și mai bine și să-l dobor. Hălcile proaspete din trupul lor erau binevenite în meniul sărăcit de negura timpului.
Iar când fecalele și intestinele adunate în fundul peșterii fermentau permițându-mi să culeg fermenții voluminoși și gustoși din masa gelatinoasă păstrată-ntre steiurile vulcanice dintre pereți, festinul părea de-a dreptul împărătesc. Mă lungeam pe burtă și nu mai luam seama la dansul erotic al insectelor ce se înmulțeau prin blana mea, culegând cu degetele ca niște crăcane implacabile, miile de enzime lucioase și dolofane ce se lipeau de cerul gurii creându-mi o stare de voluptate greu de definit. Din când în când îmi permiteam să mai perii blana de la subțiori și să adaug ouăle insectelor dulci-acrișoare pe vârful limbii aspre. „Dacă nu le las să se înmulțească nu mai am parte de așa ceva”, îmi spuneam mereu, oprindu-mă în fața tentației de a le stăpâni definitiv. Norocul meu că nu mai aveam nici miros și nici nu prea știam ce era în fond mirosul. Nările îmi fuseseră de mult tăbăcite și niciodată n-aș fi putut crede că în părul ce-mi sălășuia pe față și în interiorul lor ar fi putut percepe mirosurile din peștere unde-mi țineau la fermentat resturile celor răpuși, pe care nu le putusem consuma. Viermii grași, ce-și părăseau periodic groapa cu rezerve biologice, îi culegeam și-i terciuiam uneori la un loc cu resturile carbonizate din afara grotei. Eram de-atâta vreme în stare de veghe, că obosisem. Nu mă mai amuzau nici insectele amoroase, nici viermii rebeli ce-mi obligau să-i prind înainte de evadare. Îmi era din ce în ce mai greu să-mi port cei câțiva metri de trup matusalemic, de-a lungul și de-a latul teritoriului ce-mi aparținea de când mă știam și pe care-l marcasem cu bolovani uriași, ca un zid înalt, riscam. Forței de care dispuneam nu i se putea opune nici un zid. De aceea lucrurile se tranșau între noi, direct. Dacă nu mi-aș fi respectat teritoriul și aș fi intrat în vreo împrejurime străină aș fi fost considerat dușman și întâmpinat ca atare. Dacă puterile mi-ar fi slăbit, orice atacator m-ar fi putut răpune devenind stăpânul și bineînțeles noul apărător al teritoriului cucerit.
Faptul că ne înmulțeam și că teritoriile prielnice nu se găseau, dădeau naștere la conflicte. Numai înțepenirea într-o lumină veșnică a Pământului salvase teritoriul meu de la încăierări permanente. Din când în când, în vremuri de care aproape uitasem, întâlnisem hălăduind prin pustie, câte o femelă, la fel de uriașă ca mine, dar prostită de sarcinile permanente în care se aflau, care se lăsa prinsă în brațele mele, știind dinainte că va fi abandonată. Diforme și uzate, își abandonau fătul sub vipia pustiului, îndreptându-se spre altă parte după hrană, eterna plată pentru amorurile deslănțuite haotic într-o indiferență general-acceptată.
Eram ultimii bipezi ai cataclismului planetar, ce păreau să-și găsească sfârșitul doar atunci când avea să cadă prima ploaie. Era ca un basm, care ne înspăimânta și de care nu scăpm nici atunci când întâlneam câte un fetus deshidratat care nici măcar nu-și osificase pe deplin cartilajele trupului și nici atunci când eram într-o stare de mulțumire digestivă deplină. Știam că ploaia ne va ucide. Știam că ploaia ne va curăța mediul pe care ni-l formasem și că noi înșine vom pieri, odată cu viermii care ne dădeau hrană și care ne fereau de nenorocirile ce ar fi venit odată cu ploile.


C R U C E A   L U I   A N D R E I

GHEORGHE NEAGU

Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în susul și-n josul străzii, zgârâind asfaltul. Scrâșnetul frecării îi oprea pe trecători, umbre statuare, ca niște păreri ce năluceau trotuarele într-o muțenie slută, diformă. Zilnic, purtătorul de cruce-și târșea picioarele, oprindu-se doar în fața unei căni de apă sau a unei bucăți de pâine, întinse cu milostenie și teamă de comercianți ce-și aveau ferestrele caldarâmului troturarelor.
Iar în ziua când prin centrul urbei se fandosea o paradă și când lumea se întreba ce-o să fie, ce-o să se întâmple, scrâșnetul crucii târâte cu multă râvnă, își făcu loc printre rândurile celor veniți să-și arate virtuțile-n parăzi.
Până și soldații au făcut loc, celui ce-și purta crucea, regrupându-se în urma lui. Umărul zdrelit se ițea dintre cârpele mereu curate ce-i acopereau goliciunea trupului. Picioarele desculțe, bășicate de fierbințeala străzii, păreau a nu percepe rugozitatea smoalei împănate cu pietriș ascuțit și fierbinte. Călcâiele-i musteau, iar degetele căpătaseră ușoare supurații între ele.
„Trece nebunul …” murmurau părinții copiilor ținuți în brațe, de-o parte și de alta a străzii.
„Trece nebunul…” murmurau și vânzătorii de pe ambele trotuare ascuțindu-și auzul în așteptarea hârșâitului lemnului pe asfalt.
„Trece nebunul…” și-au zis și organizatorii paradei scrâșnind la rândul lor cu teama că le-ar fi compromis defilarea. Cu adevărat nici ei n-ar fi putut spune ce s-ar mai fi putut compromite sau dacă mai era ceva de compromis.
Iar dacă ar fi căutat vreunul din ei să-și explice restul trecerii purtătorului de cruce printre ei n-ar fi găsit răspunsul.
Nu-l găsiseră nici evreii, când încearcă a desluși taina apariției. „Blasfemie, blasfemie! Strigau hahamii pe sălile tribunalului unde îl dăduseră în judecată. Cine se crede, un nou Iisus?” argumentau în fața judecătorilor. „Ăsta nu-i Mesia pe care-l așteptăm noi!” șopteau ei la vremea înserării copiilor întorși de la slujbele pline de pildele rabinului.
Catolicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, erijându-se într-un fel de apărători ai proscrisului. „Ce vreți de la el?! Să-l răstigniți ca pe Iisus?” declamaseră avocățește: Până la urmă judecata se amână așa cum se amânau mai toate judecățile prin acele locuri. Ortodocșii nu se implicară.Îl priveau pe cărătorul de cruce de parcă ar fi fost strămoșul creștinilor. Se simțeau la rându-le crucificați. I-au zis Andrei și așa i-a rămas numele. Tot ei erau aceia care-i dădeau un strop de apă sau un colț de pâine. Purta crucea în public în locul lor. Zi de zi fără preget. Andrei își purta crucea fie pentru ei, fie pentru sine. Cine ar fi putut spune?
Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus. Doar în asfaltul inert și opac, de parcă ar fi vrut să se topească în el. Iar când au cercetat dacă nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu stupoare, că parohul ortodox a lăsat-o la intrarea în oraș de izbeliște. Prelatul o uitase acolo, după ce-o înlocuise cu una de marmură. Așa a crezut el că se cuvenea să fie crucea martirilor pentru care fusese ridicată crucea de lemn. Ba chiar m-am bucurat când am auzit că a luat-o un creștin… Că doar e creștin, nu-i așa?” zicea el uneori de parcă-ar fi vrut să-și dea singur dreptate.
Indiferent de cârtelile unora sau altora, Andrei își continua drumul cu tenacitate de invidiat. Ba chiar unii începuseră a vedea că ceva începuse a se schimba în viața tuturor.
Primarul păru să fie mai aproape de durerile urbei. Consilierii așișderea. Existau voci care ar fi putut pune mâna-n foc pentru revenirea la normalitate a afaceriștilor. Voci, voci, voci…
Singura certitudine era mersul crucii prin centrul orașului, în fiecare zi, pe ploaie sau pe vânt, de la începutul primăverii și până în miezul verii, când schimbările în bine erau aproape sesizabile. Poate de aceea și darurile creștinilor către purtătorul de cruce se întețiră. Ba chiar Andrei începu să se îngrașe. Iar rana de la grumaz să supureze. Crucea i se păru mai grea, mișcările mai lente, iar trupul mai coborât în pulpele obosite.
„Ar fi bine dacă ar duce crucea și prin capitală…” zise la năduf unul dintre creștinii sasistiți de oarece nedreptate. Vorba nu prinse prea repede. Lumea părea să se fi obișnuit cu Andrei, iar dacă el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca și când n-ar fi știut de existența lui. Numai că din prea multă obișnuință, începuseră a-l neglija. Și arareori îi mai dădeau câte o fărâmă de pâine sau o cană cu apă. „N-are decât să-și ia singur”, rosti într-o bună zi unul din prăvăliașii ce nu se prea dăduse în vânt nici până atunci cu darul. Și tot el îl îndemnă: „De ce nu mergi tu la guvernanți, Andrei?”Poate o să ne facă legi mai bune, dacă o să te aibă zilnic în fața ochilor!” Aceeași muțenie. Nu răspundea, nici măcar atunci când primea ceva, iritându-și binefăcătorii. Puținătatea darurilor îl reduse pe Andrei la dimensiunile inițiale. Umerii i se ascuțiră. Zdrențele albite de vipia tot mai îndârjită îi fluturau pe trupul slăbit. Gâlcevile religioase încetară. Indiferența tuturor se abătea de la o zi la alta peste trupul tot mai neîngrijit și mai stors de putere. Și cu toate că greutatea crucii nu mai era la fel ca la început, și cu toate că piciorul ce se hârșia pe asfaltul zgrunțuros se mai scurtase, iar crucea se mai uscase. Andrei se simțea tot mai sleit. Locul încrucișării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că acolo își cuibărea grumazul ori de câte ori începea și se sfârșea drumul crucii. Amețit de foame și de sete. Andrei se trezi într-una din zile, doborât în mijlocul străzii. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcută, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins. Era pentru prima dată când o asem
Moderator: Moderatori
4270Poesii la minut....
Mier Apr 08, 2015 10:12 pm
Miulescu Ioana Bianca Vizualizeaza ultimul mesaj
Nu sunt mesaje noi

Nuvela

AnodinaSar scuturat din pat de frica acestei Anodine . Parcă m-ar fi lovit fulgerător. Titir poate fi și pentru mine omul acelor mlaștini, care stă cocoțat pe patul moale și cu ochii stinși de somn.Anodino ` Și ce s-ar întâmpla dacă aș încerca să nu-i mai spun c-o iubesc. Am spus atâtora te iubesc , încât e dureros s-o mai spun și Ei.Când jocul începuse, era patos, iar mai apoi, când n-avea nume, era frică, frica stupidă a cărnii ce nu se vroia bolnavă, dar se dăruia plăcerii, acolo, pe marginea aceea de pat, cu ochii ațintiți prin geamul șurei țărănești, să vadă, să vadă bine când vor sosi tatăl sau mama necunoscutei, de vizavi, de la nuntă. Iar mai târziu, geamătul mă răpuse, mă regăseam cu fraza în ochii numelui Ei, care-am uitat cum o cheamă. Frugal, pe alt pat, când mama ei gemea așișderea bolnavă, pe un alt pat, sub alt tavan, când ea tăcea și eu voiam să geamă, și când mă auzisem gemând, spunându-i și ei te iubesc .Și s-a putut. Și mai apoi, când ea mă rugă să-i fac sfârlează copilului său și când îmi încălzise mâna rebegită între picioarele primitoare, și apoi să-i întreb bărbatul, de Damian, preotul din Damian Leprosul , și când ea mi-l arătă acolo, în capul scării de la intrarea blocului, pecetluidu-mi buzele cu un preludiu al uscării cârpei pe becul încălzit după miezul nopții. Și apoi, când sălbatic la 19 ani, sărisem să pecetluiesc la rându-i buzele. Și când gemea de durerea sacrificiului și când îi spuneam mirat și nervos te iubesc . Și mai apoi, când de multe ori mai spusesem astfel, pentru ca în cele din urmă să ajung în fața altarului, pentru ca în sfârșit să dispar `Sau poate că l-am spus în toate limbile pământului, sau poate pentru că l-am spus când trebuia întărită regula și când nu trebuia. Ce rost mai avea?! De ce să-i spun te iubesc ? Pentru ce? Și apoi știu bine că nu-mi place să aud, că m-am săturat de vorbe și că sunt iritat, când îmi spui și-mi recunoști meritele pentru care te-ai lăsat convinsă să te iubesc.Sunt dificil? Te cred și eu. Când eram mic, îmi plăcea să dorm cu mama, pentru ca mai apoi să-mi placă să dorm cu tine, oricare ai fi tu, dar mă bucur că ești așa cum ești Tu și nu alta.Și tot din lumea amintirilor mele mă mai surprind că-mi plăcea să vorbesc și să mă asculte lumea aceea, ca o mulțime îndobitocită de vorbe și că acum aș vrea să vă adun pe toate în tine și să vorbesc, pentru că toate aveți același temei și totuși alte și alte forme și pentru că pe toate le vreau în tine. Anodină?! E poate pentru alții, dar pentru că eu mă cred lângă ceea ce poate fi însăși ziua de ieri sau de măine, pentru mine, nu.Și când istovit mă reașez în patul verde, Titir mă fulgeră cu aripile lui de om care stă sprijinit într-o undiță și nu prinde nimic. Pe când eu mă sprijin în Te iubesc și nu prind nimic. S-au poate îmi ceri să-ți spun aceste vorbe, doar așa pentru ca tu să fii mulțumită, când nimeni nu dorește de fapt să spună decât într-un târziu, după ultimul geamăt, când îți trebuie apa cu sau fără săpun, dar mai întotdeauna cu. Sau când pleci cu speranțele toate și mă lași cu un pol și un pateu de ficat pentru două săptămâni, știind că în drum voi fi oprit de coloanele negre, luxos de negre și negru de negre, ale Mercedes-urilor, când chiar dacă voi întârzia, ele tot vor trece — implacabil șirag — oprindu-mă la intersecția plină de nervii celor ce mereu sunt alegătorii ce niciodată n-aleg.Anodin. Când plec și mă strigi să-mi spui că am uitat noaptea trecută să-ți spun te iubesc și eu știam că n-am spus-o de sete sau de plăcere sau de foame. Și când caii mureau de altă foame în Buzău, iar în Săgeata, Mînzu și Gălbinași oamenii beau apă sărată, înjurând când nu mai aveau coceni, dând cailor apă sărată ca lacrima pământului. Și parcă tot nisipul adunat atunci în mine îl frământam între buci zgârâindu-mă, în timp ce dinții îmi crățăneau pâinea plină cu același nisip, cumpărată cu o săptămână în urmă de la un vânzător prăpădit, cu palmele crăpate și unghiile negre. Și știam că atunci când am să mă întorc, toate cucoanele acelea care-mi spuneau Ce bine arăți, domnule! , căci eram bronzat, doreau și ele același te iubesc , dar nu de la mine și mie-mi era silă să le-o spun.Sau că mă întindeam din nou cu o femeie, care mă irita arătându-mi piciorul până aproape de dosul arămiu, pârjolit de soare și de dorință, care vroia și tot nu de la mine, același te iubesc . Anodin?!Anodin, când tocmai plecam spre școală și mi se părea că mi-am uitat pantofii cu tocurile nefăcute, iar tu îmi spuneai TU, fiind o EA de atunci, sau eventual mama, că abia în armată voi fi om și că eu am aflat că acolo nu poate fi vorba de așa ceva. Când mă sculam cu trupul mirosind a sudoare de sub tun și-mi explicau despre avantajul modernizării armatei, apoi mai făceau sute de metri de alergări cu masca pe figură și târâșuri combinate, sau poate mii. Iar EA mă iubea și-mi spunea lucrul acesta, dar bani nu mi-a dat decât o singură, dată când i-am spus c-o voi lua de soție.Anodin. Când TU nu mi-ai dat niciodată. Și nici telefon nu vrei să-mi dai pentru că te costă și nu au ce mânca ai tăi, care trăiesc numai cu pensia bătrânului tată ce nu mai poate munci. Sau pentru că vrei să vii în București și nu poți să repeți jocul pentru faptul că pur și simplu nu te-ai culcat cu șoferul unui ministru sau pentru că rudele tale încă n-au venit să-ți pună o pilă.Și-atunci să-ți spun te iubesc . Pentru ce? Așa, ca să mă aflu în treabă? De ce zâmbiți?Nu eu am făcut cărări pentru furnici și nici nu mă născusem când voi erați. Ați ucis atunci, pentru mai binele de mai târziu, când ne ucidem doar pentru a trăi. Și-atunci pentru ce să-ți spun te iubesc ?! Pentru ce?Eram copil, când tata mi aducea carne și pește proaspăt, acolo, într-o comună uitată-n Moldova. Și erau bune.Anodin. Și tu vrei să-ți spun că te iubesc. Nu-ți ajunge că te cuprind în brațele mele și te ocrotesc cu trupul meu și că fără să vreau mă topesc de beție. Oare nu e deajuns? Și Titir își va aduce copiii. Un milion de copii, un milion de undițe, care nu vor prinde nimic, pentru că pur și simplu apele sunt poluate. Dar ei știu și nu cred că i-ar deranja dacă le-aș striga dintr-o căruță plină cu pește, că acolo nu este nimic. Nu. Ar sta mai departe în undiță și din nou ar vota fără să ceară nimic sau `Iar Titir?!De ce mă întrerupi? E numele lui. De unde știi tu? Are undițe, are`Stă și așteaptă `, știind dinainte că nu vor prinde nimic. Stă, și ce dacă? În orice caz, eu să fiu ca el, n-aș cere să-mi spună te iubesc , le-aș crede pe cuvânt. Pe toate le-am crezut și pe Ana și pe Rodica și pe Tatiana și pe Tania, Bertha și pe Jeane și pe ` ajunge, știu! Și tocmai de aceea n-am să pot spune încă odată Te iubesc !Anodin. Profanarea nu o vreau cu tine. Cu tine vreau mușchiul verde al pădurii cu frunza veștedă, căzută, și cu cerul albastru sau înrourat de lacrima ochilor tăi scăldați de plăcere. Sau când gemi nebună pe cuvertura mamei sau a tatei, nu știu precis, cuvertura verde, dată moștenire. Acolo vreau ziua zilei de mâine.Anodin. E dreptul lor să-și spună de câte ori simt plăcerea să se convingă prin auz, te iubesc! . Eu nu am nevoie de așa ceva!Îmi spui că am pieptul păros, dar nu știi că am coastele rupte așa de tare, încât de doi ani se străduiesc să-l găsească pe făptaș, și n-au dat de el, așa că nu mă mai strânge în brațe așa de tare!Îți aduci aminte când ți-am adus flori în gară? Cred că eram stupid. Tu nu știai că eu, cu cinci garoafe trăiam două zile. Acuma știi, dar îți place camera mea cu cinci sute de lei și nu-ți place că nu am acces și la baie. Mie nu numai că nu-mi place, dar mi-e și frică. Dacă o să ai un copil? Pleci pe naiba în lume! Anodin. N-ai unde pleca. Să-ți spună te iubesc , un oarecare care-ți aduce seara parale și tu să-i spui că ești fericită?De-aceea Titir stă cu un milion de copii să prindă pește și iarăși votează. Nu-mi stoarce coșii, știi că nu-mi place! A, nu! Nu pentru că mă doare și că n-aș fi bărbat. Dar pentru ce să mă doară? Folosește cuiva? Despre femei și dragoste, despre coși și durere. Anodin. Al milionulea am să fiu eu, adică nu, Titir. Eu voi fi celălalt. Și mlaștina din fața lui va fi și-n fața mea, iar atunci când te vei culca pe florile pajiștei mele, ai să te uzi de-a lungul spinării și n-are să-ți placă.Titir știe ce face când și-a luat scaun de-acasă. Am să-mi iau și eu, poate un balansoar. E dreptul meu, anodin, dar există! Și undița. Da, undiță să-mi cumperi tu. Cu ea n-am să prind nimic, nici măcar acel Te iubesc . Te asigur! Și totuși vreau sau mai bine zis am nevoie de un balansoar și-o undiță, Anodin...București, 1995OUL BICEFALBuldozerul se opinti pentru ultima oară în stâlpul metalic, scoțând un fum gros pe țeava teșită. Enervat, buldozeristul își încleștă mâna pe leviere, ambalând motorul. Stâlpul ceda cu greutate. Cabina din vârful lui se balansă vibrând, gata să cadă peste lama buldozerului într-un nor de găinaț uscat, puf și pene amestecate cu paie.— Oprește, strigă Cosmin agitându-și brațele. Mirat, buldo-ze ristul reduse motoarele, oprindu-și avântul.— Sunt pui și ouă, zise Cosmin apropiindu-se de grămada de sfărâmături.Buldozeristul nu spuse nimic. Își scoase capul prin geam privindu-și cu ciudă victima.Printre scândurile desfăcute o aripă cu tiulee, vibra. Într-un colț al mormanului, o dâră gălbuie se prelingea pe sub găinațul pulverizat, lipind penele într-un cocoloș disgrațios.Cu fața marcată de silă și de milă, Cosmin ridica unul după altul resturile de lemn sfărâmat. Cu fiecare scândură, cu fiecare bucățică înlăturată, devenea martorul unui gest de cruzime gratuită. Fără apărare, trei perechi de pui, neacoperiți încă de pene, fuseseră prinse în vârtejul distructiv de lemn și carton asfaltat. Din ouăle care încă nu ieșiseră puii, gălbenușurile se scurseră într-un amestec de coji sfărâmate și materiale strivite.— Hei omule, mă mai ții mult?! spuse buldozeristul nerăbdător să-și termine treaba.— Așteaptă. Doar nu vrei să treci pestă făpturile astea nevinovate.— Dacă erau nevinovate, nu trebuia să mă pui să le distrug, nu se lăsă buldozeristul.Cosmin nu-i răspunse. Ce-i putea spune. Că n-ar fi vrut, că nu se putea altfel. Degeaba. Continuă să răscolească printre dărâmături extrăgând cu grijă bucăți de lemn. Într-un unghi format ca prin minune de scândurile prăbușite, stătea un pui cu aripile cuprinse de un tremurat ușor. Mâna lui Cosmin se înfioră la atingerea trupului minuscul și fierbinte. Cu infinite precauții îl scoase și-l duse în mâinile făcute căuș, la gură. Cu buzele țuguiate suflă peste tuleiele alburii.Un tremur îi străbătu trupul. Se aplecă deasupra mormanului de dărâmături, continuând să înlăture obstacolele că-i stăteau în cale. Căuta noi vietăți ce-ar mai fi putut fi salvate. Zadarnic. Totul părea strivit.Într-un ungher, un ou ciudat rămăsese la fel de întreg, ca atunci când fusese ouat. Un ou bicefal?! Cu infinite precauții, Cosmin lăsă puiul din mână, apucând cu vârful degetelor oul cu două sfere distincte, atât de distincte de parcă ar fi fost două capete. Nici până astăzi n-ar fi putut explica de ce i-a venit să-i spună; oul bicefal.Buldozeristul își pierduse răbdarea. Trase de portiera metalică a cabinei, ambală motorul și spuse:— Crezi că pentru ouăle tale pot să aștept o lună? Dă-te la o parte, mai zise, pornind spre marginea mormanului de sfărâmături. Cosmin se feri cu oul într-o mână, înșfăcând în cealaltă mână puiul abandonat pentru câteva clipe, depărtându-se fără a spune vreun cuvânt. Buldozeristul înjură printre dinți și-și înfipse lama cu furie, răsturnând, amestecând totul.Zgribulindu-se la auzul trosnetelor, Cosmin se depărtă, să nu mai fie părtaș la distrugere. Ajunse în fața ușii biroului său, căznindu-se cu clanța ușii, fără a-și slobozi mâinile ocupate.Intră, punând pe birou și puiul zgribulit și oul bicefal, sub privirile intrigate ale colegilor. — Le-am salvat din calea buldozerului, spuse Cosmin, ca scuză menită să lămurească și să liniștească.Ceilalți nu-i spuseră nimic. Îl priveau intrigați că încerca să găsească o explicație. Cosmin își scoase fularul de la gât și-l petrecu în jurul puiului zgribulit.Oul, ciudatul ou, îl puse în servieta diplomat de pe biroul plin cu hârțoage. Puiul își petrecuse o pieliță albicioasă peste ochii tremurători, picotind de oboseală și de frig. Trupul i se înclina tot mai mult pe o parte.Cosmin îl privi cu îngrijorare. Primăvara fusee înșelătoare. Porumbeii își depuseseră ouăle într-o vreme în care nici măcar ciorile nu îndrăzniseră s-o facă.— Ia-ți mortăciunea dintre noi! îi spuse unul dintre colegi. Ïntr-adevăr, puiul murise.Ceea ce păruse a fi o înfiorare a trupului a fost de fapt tremurul dinaintea sfârșitului. Cosmin îl înveli într-o coală de hârtie, își apucă servieta diplomat în cealaltă mână și ieși fără un cuvânt.Gestul salvator se dovedise zadarnic. Aruncă la pubelă corpul neânsuflețit c-o strângere de inimă. Se îndreptă năucit spre stația de tramvai. Era pustie. Ciudat de pustie. O ploaie rece-și începuse colinda, golind străzile.Venit pe neașteptate, un sunet puternic ca un bubuit, însoțit de o lumină roșie violentă, îl scoase pentru o clipă din reverie.Primul tunet al primăverii? Nici nu avu timp să-și contureze gândul când alt zgomot, la fel de puternic, de fier zdrobit și scrâșnet de tramvai, îl copleși.Treceau stații după stații. Nimeni nu urca, nimeni nu cobora.Cosmin se uita absent la picăturile de ploaie ce se prelingeau pe geamul înegrit de vreme și de nepăsare. Deodată își dădu seama că trecuse de stația la care cobora de obicei. Trecea acum locuri pe care niciodată nu le văzuse. Coborâ la nimereală la prima stație, fără să-i pese de ploaia imperturbabilă, sub privirile nedumerite ale vatmanului somnolent și indiferent. Se grăbi să traverseze, încercând să se adăpostească sub streșina unui balcon ruginit, de deasupra unei uși scorojite. Ploaia părea să nu se oprească, iar vântul ștergea cu rafale umede pereții sub care s-ar fi putut afla vreun adăpost. Ștergându-și fața cu mâneca hainei, împinse ușa cu spatele zgribulit de frig și de umezeală. Se deschise cu un scârțâit lugubru, spre un coridor întunecat și lung.— Apropie-te și închide ușa! Este curent, se auzi o voce de undeva de la capătul coridorului.Cosmin împinse ușa, rămânând pentru câteva clipe nemișcat. Întunericul era atât de profund și liniștea atât de perfectă încât nu cuteza să respire. Rămase așa o bună bucată de vreme, încercând să-și obișnuiască privirile cu întunericul.— Apropie-te! se auzi din nou vocea, rostogolindu-și îndemnul prin întunericul lipicios și compact.Deodată, Cosmin își sesiză vârfurile pantofilor. O lumină iradia din pardoseala coridorului, deslușind calea ce-o avea de străbătut. Șovăind, își mișcă picioarele, scrutând cu încordare fiecare palmă de teren pe care avea s-o străbată. Lumina se intensificase. Părea o pâlpâire nefirească, însoțindu-i mersul șovăielnic, dându-i curaj.Deodată, într-o latură a coridorului, o ușă întredeschisă dezvălui un șir de trepte luminate de feștila unei candele.— Hai îndrăznește! îl îndemnă vocea stranie.Cosmin își îndreptă privirile spre vârful picioarelor, vrând să se convingă de faptul că lumina nu-l părăsise. Era acolo. Inexplicabilă, continua să-l însoțească.Pas cu pas urcă treptele roase de străvechi folosiri, până ajunse într-o anticamerăla capătul scării ciudate. Așezată în fața unei mese din răchită împletită, o femeie stătea cufundată în penumbră și în norul de fum pe care îl scotea luleaua uriașă, fumegândă.— Ia loc, îi spuse arătându-i cu mâna fotoliul de răchită din fața ei.Cosmin o privi cu uimire și se așeză în tăcere, vizavi de masa pe care mâna osoasă a femeii strângea luleaua înegrită.— Mulțumesc, zise el.— Scoate oul din servietă, îi spuse femeia.Uimit, Cosmin își apucă diplomatul și-l strânse la piept. Nu-și putu ascunde uimirea:— Dar de unde știți? bâigui uimit.Ea izbucni într-un râs hârșâit, sufocat imediat de o tuse lugubră. Cosmin își privi servieta. Lumina ciudată părea să izvorască dinlăuntrul ei, într-o curgere densă, de parc-ar fi vrut să se adune într-o băltoacă ce nu se forma, în realitate, niciodată. Înspăimântat, deschise diplomatul, ferindu-se de atingerea curgerii luminiscente.—
44Mai multe zile, ...
Sam Feb 21, 2015 9:39 pm
Miulescu Ioana Bianca Vizualizeaza ultimul mesaj
Subiectele active ale zilei
Top 20 al postatorilor zilei
Top 20 al postatorilor din forum
Cine este conectat?
Cine este conectat?Membrii nostri au postat un numar de 87 mesaje
Avem 134 membri inregistrati
Cel mai nou utilizator inregistrat este: AncaTache
In total este 1 utilizator conectat: 0 Inregistrati, 0 Invizibil si 1 Vizitator
Recordul de utilizatori conectati a fost de 27, Joi Apr 15, 2010 5:10 am

Utilizatori inregistrati: Nici unul
Legenda :   [Administrator ]   [ Moderator ]

Mesaje noiMesaje noiNu sunt mesaje noiNu sunt mesaje noi  Forum BlocatForum Blocat